Soarele se-ascunde după gene,
norii cad uscați pe tâmple,
vântul amorțit privește amurgul,
ploaia stă-n cătușe lângă grajd...
Visul meritat mă poartă
peste lumi din poartă-n poartă,
aripi albe duc cu mine
și îmi vine atât de bine
să-mi simt pașii pe pământul
unde ploaia-și suflă vântul,
unde soarele se scurge
din văzduhuri demiurge.
Lumea toată stă-ntr-o carte,
literele le împarte
în grămezi de limbi și semne
toate mândre, toate demne,
cu-acel sâmbure de sine
ce mă-ndeamnă și pe mine
a uita că viața-ntreagă
mi-a fost crudă și pribeagă.
Zorile mijesc din noapte
încâlcind din neguri șoapte,
încâlcind din vis cuvinte
înțelese dinainte.
M-am trezit în poala zilei
strâns ca-n menghina de tâmple.
Soarele scurgându-și raza
pe cenușa unei pagini
bate fierul pentru fiare,
pentru tâmple,
pentru limbi,
pentru tot ce vinzi și schimbi.
Iarba își descalță roua
nopților pline de pagini;
Nebunia e portarul
visurilor împietrite:
Ploaia lumii stă-n cătușe!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează