Noaptea-i lină. Peste apă
trece luntrea ‘ncetișor,
în ea cântă marinarul
cu glas dulce plin de dor.
„Copiliță, dragă, dragă,
eu cu mine te-aș lua
și te-aș duce-n lumea-ntreagă
pân’ sfârșitul i-aș afla!
Când te-i teme de furtune,
te-aș cuprinde-n brațul meu;
lasă cerul, las’ să tune,
cu noi doi e Dumnezeu!
Lasă vântul să vuiască,
îngerii ne-or mântui,
căci nu-s alții, să iubească
ca noi doi, și n-or mai fi!”
„Copiliță dragă, dragă,
vin’ cu mine-n luntrea mea,
așa dulce viața-ntreagă
brațul meu te-ar legăna!
El tot cântă și se uită
către malul mult dorit
dacă-n mică ei colibă
dragă lui l-a auzit.
În zadar, ea nu-i răspunde
numai valul, murmurând,
cu un gls din depărtare
însoțește al său cânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează