Cad frunze-ngălbenite, cad mereu...
... și vântul geme-n toamna-ntârziată
și fiecare frunză scuturată
cuprinde-o lacrimă din pieptul meu.
Mă simt străin de tot ce mă-nconjoară,
de mine însumi chiar mă simt străin...
și-al sării trist şi-ntunecat declin
în giulgiul său de nouri mă-nfăşoară.
O negură de corbi se-nalţă-n stol
de pe-un copac cu ramuri despuiate
și ntr-un potop de strigăte stacate,
sfidând amurgul, se topeşte-n gol.
Îmi amintesc de vremea de-nainte,
de fluturi şi de flori îmi amintesc...
și cum pe drumuri singur rătăcesc,
de tine, draga mea, mi-aduc aminte:
Cum te-aşteptam în braţe să te strâng
pe banca din aleea solitară,
pe când în străvezia primăvară
privighetorile cântau în crâng!
Era pe-atunci speranţă-n orice rază
și dor în orice floare... şi era
atâta poezie, draga mea.
... și văd cum toate-acum se-nmormântează.
Iar peste moartea sufletului meu,
ucis şi el de-a Firii grea durere,
încet se lasă noaptea... şi-n tăcere
cad frunze-ngălbenite, cad mereu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează