Fiara cu trup inelat și stema-n frunte
din adânc de codru, strecurată la fântână,
te-au văzut păstorii care mână,
în primăvară, oile spre munte.
Peste pietre, încremenită în unduiri înghețate,
ca un izvor coborât din văgăună,
un cap mic, fecioresc, pironește priviri încruntate.
Numai pe grumaz tremură strop de lună.
Scoborâtă din mii de ani de poveste,
carne de vis, podobită cu solzi de aur,
jumătate femeie, jumătate balaur,
și tot ce-a fost, și tot ce încă nu este.
Paznică la zidurile de stânci trăznite,
fără de ură, fără de milă,
săgetând întrebări ce nu trebuiesc ghicite,
pentru ca în prăpastie să crească țestele movilă.
Ochii plâng omenește, dar lucesc a fiară,
umbra crește de moarte o viață nouă.
Și peste drumețul menit să piară,
roșie, īnflorește limba crestată-n două.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează