Cele dintâi stele înmuguriseră.
Era târziu.
Talazuri după talazuri veneau din zare
Și toamna o răscolea vântul plin de soare,
Frunze sângerau, din pom ca plâns pe un sicriu.
Atunci mi-a aparut, poete, umbra ta dragă,
Tu care cântaseși învățăturile iubirii
Rătăcitor pe limanul amăgirii,
Gonit de cei ce urau să te înțeleagă.
La fumul unui foc de butuci de vie,
Unde se îndeasă sumane și turme de oi.
Povesteai de zei frumosi aproape goi
Dintr-o cetate albă și aurie.
Vorbele tale sunau ca măzărichea de gheață
De pe copacii ce-i tremura viforile.
Tu le spuneai cum au lamâii florile
Și cum oamenii cred că înțelepciunea se învață.
Jertfeai sărutarea unei servitoare neîndemânatece.
Mirosind a caș și a izmă neagră,
Privirea o deschideai cu brațele spre marea neagră
Pe care se scufundau corăbii și treceau lebezi sălbatice.
Tot mai mult barba ți s-a incâlțit, și privirea
S-a plimbat veștedă peste fire.
Chiar când
Neptun trâmbița, si când subțire
Biciul lui Joe sfartecă nemărginirea.
Ochii tăi închideau pleoape de sicriu,
Pașii înaintau fără nici o dorință,
înțelepciunea iubirii înaintează suferința,
Și cele dintai stele răsăriseră, era târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează