Cântecul străinătății - George Crețianu

Rătăcesc în căi străine, 

De căminu-mi depărtat;

Petrec viața în suspine,

Pâinea 'n lacrămi mi-am udat.

Fie pâinea cât de rea,

Tot mai bine în țara mea!

Ah! în țara mea frumosă

Am lăsat tată iubit,

Am lăsat mamă duioasă,

Ce de plânsuri a albit.

Fie pâinea cât de rea,

Tot mai bine în țara mea!

Vezi o culme muntenească

Ș'o căsuță de desubt?

Este casa părintească,

Unde laptele am supt.

Fie pâinea cât de rea,

Tot mai bine în țara mea!

În dumbrava verde, deasă,

O fecioară vezi trecând? 

Este-a inimei miresă,

Ce mă chiamă suspinând.

Fie pâinea cât de rea,

Tot mai bine în țara mea!

La străini am stat la masă,

Și cu ei m'am ospătat; 

Dar gândind la mine-a casă,

Lacrămi rîuri am vărsat.

Fie pâinea cât de rea,

Tot mai bine în țara mea!

Cine țara 'și iubeste, 

Nu dă lumea pentru ea; 

Oh! atunci inima-mi crește. 

Când gândesc a o vedea!

Fie pâinea cât de rea,

Tot mai bine în țara mea!

Fericiți câți sînt aproape 

De căminul părintesc! 

D'oiu muri, voiu să mă'ngroape 

În pămîntul românesc. 

Fie piatra cât de grea, 

Tot mai bine în țara mea!

Jeu d’amour (Fecioarei Fericitoarei Sora Soarelui) - Cezar Ivănescu

! cei care se iubesc n-au voie să se vadă,

să-şi uite Chipul lor, să-şi uite Sufletul,

cei care se iubesc n-au voie să mai creadă

că-n veci vor sta din nou alăturea-ndestul,

cei care se iubesc n-au voie să se vadă,

să-şi uite Chipul lor, să-şi uite Sufletul!

! cei care se iubesc n-au voie să se-ncreadă

nici unul altuia, un suflet incredul

ca umbra altui chip în umbră-o să le şadă

să-şi uite Chipul lor, să-şi uite Sufletul,

cei care se iubesc n-au voie să se vadă,

să-şi uite Chipul lor, să-şi uite Sufletul!

! cei care se iubesc n-au voie să se vadă,

să-şi uite Chipul lor, să-şi uite Sufletul!

Jeu d’Amour (Romeo şi Julieta) - Cezar Ivănescu

! atâta doar, m-au fermecat

buzele tale, pelerine,

şi-n somnul Morţii m-au culcat

cu tine-alăturea de mine,

şi-n somnul Morţii m-au culcat

cu tine-alăturea de mine!

! mult ochii mei au lăcrimat,

trupul linţoliu de suspine,

în Casa Morţii încuiat

cu tine-alăturea de mine,

în Casa Morţii încuiat

cu tine-alăturea de mine!

! cu ziduri ne-au înconjurat,

cu groază, ură şi cu line

vestminte line, in curat,

pe tine, suflet, şi pe mine,

vestminte line, in curat,

pe tine, suflet, şi pe mine!

! să te trezeşti nevinovat

cu sângele-ţi curgând în vine

funebru fluviu! Morţii dat

cu tine-alăturea de mine,

funebru fluviu! Morţii dat

cu tine-alăturea de mine!

! să te trezeşti împresurat

de toată Moartea care vine,

în somnul Morţii ne-au culcat

cu tine-alăturea de mine,

în somnul Morţii ne-au culcat

cu tine-alăturea de mine!

! atâta doar au învăţat

buzele tale sibiline:

ne-au omorât şi ne-au culcat

cu tine-alăturea de mine,

ne-au omorât şi ne-au culcat

cu tine-alăturea de mine!

!atâta doar ne-au învăţat,

atâta ştiu morminţii bine,

ne-au omorât şi ne-au culcat

cu tine-alăturea de mine,

ne-au omorât şi ne-au culcat

cu tine-alăturea de mine!

! neînceput s-a încheiat

totul şi totul nu ştim cine

l-a preursit şi ne-a lăsat

cu tine-alăturea de mine,

l-a preursit şi ne-a lăsat

cu tine-alăturea de mine!

! cine aici ne-a îndrumat

făpturile-ne angeline?

ne-au omorât şi ne-au culcat

cu tine-alăturea de mine,

ne-au omorât şi ne-au culcat

cu tine-alăturea de mine!

! singur doar crinul înălţat

la gura Morţii încă ţine

farmecul ce ne-a fermecat

pe mine, suflet, şi pe tine,

farmecul ce ne-a fermecat

pe mine, suflet, şi pe tine!

! singur doar crinul înălţat

petalele-şi închide-n sine

cu-un farmec ce ne-a fermecat

cu tine-alăturea de mine,

cu-un farmec ce ne-a fermecat

cu tine-alăturea de mine!

! poate că sufletu-ţi plecat

cu-al meu n-o să se învecine

nicicând de-acum: ţi-am sărutat

buzele tale pelerine,

nicicând de-acum: ţi-am sărutat

buzele tale pelerine!

! fie deci binecuvântat

sicriul Morţii ce ne ţine

căci pentru-o clipă te-am aflat,

aievea, suflete, pe tine,

căci pentru-o clipă te-am aflat

aievea, suflete, pe tine!

! în suferinţa cărnii-am stat

ca Moartea să mă învenine,

să-mi aflu sufletul, aflat

plin de parfum cum crinul plin e,

să-mi aflu sufletul, aflat

plin de parfum cum crinul plin e!

Doină (Dorul de Moldova) - Cezar Ivănescu

! m-a prins dorul de Moldova

sfânta ceea-n violet,

i-aţi sfinţit trupul şi vorba

morţilor, oloi secret!

! dulci femei cu gura dulce

şi cu trupul tămâiet,

după al vost’ pas m-aş duce

când coboară sara-ncet!

! m-a prins dorul de Moldova,

plâng şi-n lacrimi o mai văd,

cum dormeam subt ceru-i, Doamne,

ca în pântece un făt!

! nu mai doarme zi şi noapte

robul tău şi la ce bun?

ca Fecioarele curatu-i

cest anahoret nebun!

! Moartea hrană mi-i, păcatul

Moartea mi-i păcat dintâi,

singur dorm - şi dorm cu Moartea,

pernă mi-i la căpătâi!

! nu-l mai plângeți pe acela

care vecinic singur nu-i,

plângeți-l pe cel ce n-are

Moartea şi Moldova lui!

! Bucovină de lumină,

Basarabie şi tu,

lina mea Moldovă lină

mai alină-mă acu!

! nu-l mai plângeți pe acela

care vecinic singur nu-i,

plângeți-l pe cel ce n-are

Moartea şi Moldova lui!

Extrase din „La Baaad”, de Cezar Ivănescu:

! mă trezesc adesea visând

următoarea scenă: Baaadul

e asediat de intruşi: într-o

clădire sînt ultimul apărător

care mai rezistă atacatorilor:

într-un hol imens cu pardoseala

neagră gudronată

ca a unui platou de filmare,

înaintez cu o armă

automată în braţe: 

câțiva intruşi trag în mine 

în plin; sunt ciuruit,

cu ultimele puteri înaintez

însă şi scuip pe faţa primului

intrus îndreptat spre mine;

cu ultimul efort al

plămânilor, un val de sânge

care-i acoperă toată faţă:

nu m-am întrebat niciodată

dacă este posibil ca un ins

ciuruit să mai poată scuipa

un val imens de sânge în

faţa cuiva, dar imaginea

în sine mi-a plăcut, s-a

implantat în mazochismul 

meu de zile mari, 

şi-mi revine cu forţa

reiterată a unui 

onanismjuvenil... 

fireşte, aceasta este doar 

imaginea centrală, pentru că 

visul în sine are variaţiuni infinite;

scena aceasta fiind când 

punctul unui fatal deznodământ, 

când începutul unui calvar 

care se continuă cu...!

Printre cei vii să nu mă cauţi...

Vreau să spun, adică,

de-ar fi aşa mi-ar fi uşor

să mă găsesc eu însumi;

şi-apoi, tentat de împlinirea

acestei perfecte socratice-aspiraţii,

spre-a n-o lăsa în tihnă

să degenereze, m-aş ştrangula”.

Să nu mă cauţi nici printre cei 

ce-n taină se răsucesc

în groapă...

Când nici o speranţă

nu-ţi mai pui în viaţă

şi nici speranţa morţii

pe buză n-o mai simţi,

mă vei găsi la Baaad, zvârlit 

precum sămânța lui Onan!

Doină (Tobe în noapte) - Cezar Ivănescu

! se aud în noapte tobe, Doamne, se aud,

se aud ca o pedeapsă tobele bătând,

se aud în noapte tobe, Doamne, se aud,

ori mă-aud pe mine însumi lîngă zid plângând,

se aud în noapte tobe, Doamne, se aud,

ori mă-aud pe mine însumi lângă zid plângând?

! se aud în noapte tobe, Doamne, se aud,

dă-mi un semn că nu sunt mort închis într-un mormânt!

se aud în noapte tobe, Doamne, se aud,

singur mă lipesc de zid şi murmur tremurând:

se aud în noapte tobe, Doamne, se aud

ori ne-nchizi într-un sicriu înverşunat bătând?

! se aud în noapte tobe, Doamne, se aud,

bateţi tobe, bateţi tobe, bateţi până când

ca un ritm al groazei bateţi tobe până când

sufletul închis de ziduri va muri bătând,

se aud în noapte tobe, Doamne, se aud

ori doar sufletul meu bate desperat gemând?

! se aud în noapte tobe, Doamne, se aud,

ori sunt îngeri care cad şi ţipă pe pământ,

tobele nu pot, nici sufletul să-mi mai aud,

ah, duceţi-mă-n convoi şi-ucideţi-mă blând,

îndura-ţi-vă ah tobe singure băând,

ah, duceţi-mă-n convoi şi-ucideţi-mă blând!

Casa cu fete - Oscar Wilde

Am rătăcit cu dansatori

și ne-am oprit întrebători

la casa paşilor incerţi.

prin multă vorbă, zarvă, sfadă,

se auzea până şi-n stradă

un Strauss ştiut: "Treues liebes Herz".

Se proiectau pe jaluzele

ușoare umbre, umbre grele,

grotești, mecanice, ciudate.

Nălucitor se depănau,

corn şi vioara le cântau,

păreau că-s frunze-n vânt jucate.

Automate marionete,

siluetatele schelete

se aliniau într-un cadril.

S-a luat de mâna-ntreaga bandă

dansând o gravă sarabandă;

strident au râs şi infantil.

Un amorez ca o fantomă

chircit la vreun piept cu goma

părea să-ncerce a cânta

ori un automat cumplit

ieșea s-aprindă un chibrit

și c-un om viu chiar semăna.

Şi m-am întors spre-amorul meu:

"se-nvârte prafu-n praf mereu,

dansează morţii doar cu morţi."

Dar ea era numai urechi

pentru vioară. -Ntre perechi

pătrunse-n casă, pe sub porţi.

Deodată tonul a fost fals,

se plictisiră toţi de vals

și umbrele înţepeniră.

Când zorii, strada poleind

cu încălţări din fir de-argint,

înfricoșați, mi se iviră.

Traducerea Mihai Rădulescu

La Mer - Oscar Wilde

O ceaţă albă-n pânze se loveşte,

o lună-n cerul iernii îngheţat,

ca ochiul unui leu înfuriat,

din coama neagră a norilor luceşte.

Timonierul cârma o veghează,

o umbră-n beznă, mut şi-nfofolit;

pistoane de oţel, în ritm grăbit,

sub punte bat, motorul greu oftează.

Furtuna s-a oprit, dar duşmănoasă

a agitat cupola de opal

și firele de spumă galben pal

plutesc pe valuri ca dantela roasă.

Traducerea Octavian Cocoș

Silentium amoris - Oscar Wilde

Cum văpaia cerului cunună

grăbește palida, învinsa lună

spre negrul ei abis, mai înainte

de orice cântec de privighetori, -

în faţa ta frumoaso, n-am cuvinte;

tac dulci cântări şi mi s-aştern palori.

Şi când pe şesul gol, în seara pală,

pe aripi aprigi vântul dă năvală

și frânge trestii mari când le sărută,

fiind chiar flautele lui de cânt, -

furtuna pasiunilor m-a frânt:

iubind prea mult, iubirea mea stă mută.

În ochii-mi verzi, ca-n slovă tipărită

de ce eu tac, iar lira-i nestrunită?

Ne-om despărţi... plecând, te vei abate

spre alte buze dulci, spre alte zări:

eu voi chema nedate sărutări,

și cântece rămase necântate.

Traducerea Octavian Cocoș

Floare albastră - Barbu Cioculescu

Mă iubește-o cămașe.

Albă, gingașă, mă-mbracă în dulce văpaie,

eu asud obosit, ea desface mătase

și-o port pe brațe-n odaie.

Mă iubește-o cravată.

De gâtul meu se atârnă și nu se desprinde.

E roșie și roșul nu minte

și veselă - o lumină e toată.

Mă iubește-o haină.

Mi se așază pe umeri, mă strânge.

Stă pe inima mea și-i ascultă bătăile,

cântă pe pasul de sânge.

Mă iubește-o batistă.

Flămândă și tristă lacrimi poftește

atât de mică, atât de cutată.

Și pumnul o strânge pruncește.

Mă iubește-o pernă.

Fruntea sură în ea mi-o afund.

E adâncă și-n somn mă scufund

pe-o apă ce trece, grea ca o piatră de prund.

Vezi cum zâmbesc, rătăcit în lucernă,

ce tânăr trec, plin de vlagă?

Visez și uit că mă iubește o pernă

și uit să-i spun că mi-e dragă.

Mă iubește-o haină.

Cu sfială și-n taină

nu spune ce-o doare

și fără s-o mângâi o iau la portare.

Barbu Cioculescu - Biografie

 Barbu Cioculescu (n. 10 august 1927,[1] Paris, Franța – d. 19 martie 2022, București, România) a fost un poet, scriitor, eseist, critic literar și traducător român. Era fiul criticului literar Șerban Cioculescu și nepotul (de unchi) al muzicologului Radu Cioculescu.

Opere literare

1968, Cerc deschis, București;

1970, Media luna, București;

1974, Poemii, București;

1976, Palatul de toamnă, București;

1998, Navigând, navigând, București;

2000, Grădini în podul palmei, București;

2003, Lecturi de vară, lecturi de iarnă, București.

2004, Mateiu I. Caragiale. Receptarea operei, Târgoviște;

2005, De la Mateiu, citire..., Târgoviște.

Traduceri

Anatole France, Cele șapte neveste ale lui Barbă Albastră, București, 1992;

Bram Stoker, Dracula, București, 1992;

A. E. van Vogt, Silkie, București, 1993;

Eugen Ionescu, Căutarea intermitentă, București, 1994;

Jean Tardieu, La persoana întâi (Partea umbrei), București, 1994;

Alain Finkielkraut, Umanitatea pierdută, pref. Cristian Preda, București, 1997;

Charles Ferdinand Ramuz, Dacă soarele nu s-ar mai întoarce, București, 1998;

Gottfried August Bürger, Aventurile baronului Münchhausen, pref. trad., București, 2003.

Premii literare

1947 - Premiul „Ion Minulescu” pentru volumul Steaua Păstorului (rămas manuscris din cauza cenzurii din epocă).

1995 - Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ediția Opere de Mateiu I. Caragiale.

Până şi zâmbetul - Virgil Mazilescu

ea e femeia din vis. pe când străbăteam

o zonă alburie lăptoasă prin anii mai tineri

carenţa şi pavăza înţelepciuni, carenţa şi pavăza.

şi brusc s-a ivit. o gură de aer (ai fi zis)

sângele ei de pretutindeni şi dintotdeauna. picioarele ei

ca două lungi strigăte ale morţii pe nisip.

şi o precizie cu adevărat înspăimântătoare. până şi zâmbetul.

Dormi dragostea mea

plânsul în oraş: mâini fricoase îşi schimbă într-ascuns culoarea -

şi încă o noapte izabela va fi a dreptăţii a nisipurilor

(respiraţia cavalerului printre cavaleri e cea mai galbenă)

şi spre dimineaţă la castel - dacă s-ar auzi cântece: o cheie pe buze, oho,

şi pe trădare. dulce strigăt. sarea depusă la porţi. spera să se

joace mai frumos (cavalerul în depozite mari e sânge)

tu dormi dragostea mea. sunt singur am inventat poezia şi nu mai am inimă.

Poezie foarte veche - Virgil Mazilescu

prietenă din copilărie sfioasă ca moartea porumbeilor când peste ani ne vom zări întâmplător pe o stradă agitată între librărie şi cafeneaua celebră a studenţilor şi actorilor cu barbă sau în tramvai: nemurire de câteva staţii mă vei strânge la piept blondă şi înlăcrimată voi şti să-ţi spun cine mai sunt?

zidit în ţepii trandafirului, inofensivii ţepi

după atâta vreme şi depărtare roşie.

Poem grotesc - Max Blecher

lui René Wauquier

I

Soldatul verde care locuieşte în lună îmi trimite pe un fir de salivă câteodată o portocală, câteodată o frunză de pătrunjel (păr smuls din barba-i verde) şi câteodată ceasul lui cu cifre fosforescente. Ceasul cade în fundul mării şi bate atât de sălbatec încât sparge valurile (pânzele corăbiilor plesnesc ca pocnitorile).

Copiii, după amiază, jucându-se cu zmeul ţin în mână un fir de salivă pe lungul căruia soldatul nu le trimite nimic, nici viezuri nici smochine uscate.

II

Pe un gramofon de apă notele plouă după cum heruvimii făinii cântă trompete de făină în timp ce elefantul meu și-a încurcat trompa într-o spirală fără sfârșit fără punct și fără virgulă fereastra s-a desfăcut din zid și a plecat în lume drum bun căci iată desenez altă fereastră.

Poem - Max Blecher

Învelișul tău

ca o pasăre în cuibul inimii

în râuri de sânge te scalzi

și zbori prin vârful degetelor mele.

Când pleci

corpul regăsește infinita lui greutate

și peisajul deschis beant

înseamnă lipsa ta.

Cu mâini adânci ca niște panere

mă scoți din oceanul somnului

și capul îmi sună ca o scoică.

Tu piatră aruncată în lac

tu cerc de apă părăsindu-te.

Poate că așteptându-te va învia

cadavrul unui cuvânt

și el cu lanterna lui oarbă mă va plimba

prin noapte.

Părul tău va fi întunericul ei

și eu mă voi cufunda în umbre.

Plimbare marină - Max Blecher

lui I. Ludo

 

Sângele mării circulă roşu în coralii 

inima profundă a apei îmi vâjâie-n urechi 

sunt în fundul cerului de valuri 

în pivniţa apelor adânci 

în lumina omorâtă a funebrei sticle 

pești mici ca jucării de platină 

parcurg păru-mi care flutură 

pești mari ca turme de câini 

sug repede apele. Sunt singur 

ridic mâna şi constat greutatea ei lichidă 

mă gândesc la o roată dinţată, la un palmier 

zadarnic încerc să fluier 

parcă străbat masa unei melancolii 

și parcă totdeauna a fost aşa

pe jumătate frumos şi pe jumătate trist.