! mă trezesc adesea visând
următoarea scenă: Baaadul
e asediat de intruşi: într-o
clădire sînt ultimul apărător
care mai rezistă atacatorilor:
într-un hol imens cu pardoseala
neagră gudronată
ca a unui platou de filmare,
înaintez cu o armă
automată în braţe:
câțiva intruşi trag în mine
în plin; sunt ciuruit,
cu ultimele puteri înaintez
însă şi scuip pe faţa primului
intrus îndreptat spre mine;
cu ultimul efort al
plămânilor, un val de sânge
care-i acoperă toată faţă:
nu m-am întrebat niciodată
dacă este posibil ca un ins
ciuruit să mai poată scuipa
un val imens de sânge în
faţa cuiva, dar imaginea
în sine mi-a plăcut, s-a
implantat în mazochismul
meu de zile mari,
şi-mi revine cu forţa
reiterată a unui
onanismjuvenil...
fireşte, aceasta este doar
imaginea centrală, pentru că
visul în sine are variaţiuni infinite;
scena aceasta fiind când
punctul unui fatal deznodământ,
când începutul unui calvar
care se continuă cu...!
Printre cei vii să nu mă cauţi...
Vreau să spun, adică,
de-ar fi aşa mi-ar fi uşor
să mă găsesc eu însumi;
şi-apoi, tentat de împlinirea
acestei perfecte socratice-aspiraţii,
spre-a n-o lăsa în tihnă
să degenereze, m-aş ştrangula”.
Să nu mă cauţi nici printre cei
ce-n taină se răsucesc
în groapă...
Când nici o speranţă
nu-ţi mai pui în viaţă
şi nici speranţa morţii
pe buză n-o mai simţi,
mă vei găsi la Baaad, zvârlit
precum sămânța lui Onan!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează