Până şi zâmbetul - Virgil Mazilescu

ea e femeia din vis. pe când străbăteam

o zonă alburie lăptoasă prin anii mai tineri

carenţa şi pavăza înţelepciuni, carenţa şi pavăza.

şi brusc s-a ivit. o gură de aer (ai fi zis)

sângele ei de pretutindeni şi dintotdeauna. picioarele ei

ca două lungi strigăte ale morţii pe nisip.

şi o precizie cu adevărat înspăimântătoare. până şi zâmbetul.

Dormi dragostea mea

plânsul în oraş: mâini fricoase îşi schimbă într-ascuns culoarea -

şi încă o noapte izabela va fi a dreptăţii a nisipurilor

(respiraţia cavalerului printre cavaleri e cea mai galbenă)

şi spre dimineaţă la castel - dacă s-ar auzi cântece: o cheie pe buze, oho,

şi pe trădare. dulce strigăt. sarea depusă la porţi. spera să se

joace mai frumos (cavalerul în depozite mari e sânge)

tu dormi dragostea mea. sunt singur am inventat poezia şi nu mai am inimă.