Nimic nu mă mai poate vindeca,
Oricâte clinici o să mai cutreier,
Eu sunt bolnav de amintirea ta
Şi voi muri cu chipul tău în creier.
Nici nu mă scuz şi nici nu mă explic,
Dar fac proces-verbal, ca să se ştie,
Că n-am trădat şi n-am minţit nimic,
Dovadă e această maladie.
Trăim în vremuri fără de eroi,
Ridicolă e orice fel de jale,
Dar vreau să vin, să mor, pe-un front în doi,
Sub salcia copilariei tale.
Nu pot nici să-ţi impun, nici să te rog,
Luciditatea de la sine vine
Şi-ai să-nţelegi că parcă-ai fost sub drog,
În totă răzbunarea ta pe mine.
Din câte-ai pătimit în timpul tot,
Pe mine m-ai găsit să-mi dărui ura,
Eu, salvatorul tău cel idiot,
Prin foc, de dragul tău, m-am dat de-a dura.
Şi sunt bolnav de gândul obsesiv
Că zilele de viaţă ni se curmă,
Şi am pierdut acum, fără motiv,
Un timp, zadarnic regretat la urmă.
Atunci când din coşmar ai să te scoli,
Îţi va fi foarte greu a înţelege
De ce dai tu un nume-acestei boli
De ce chiar tu te simţi fără de lege.
Şi, totuşi, de pe-acum te voi ierta,
De moartea care-mi vine de la tine,
Eu te-am dorit, eşti maladia mea,
Şi-n suferinţa mea îmi este bine.
Dar ştiu şi altceva, îngrozitor,
Probabil cea mai tragică ispravă,
Că, dacă eu de drag de tine mor,
Nu-nseamnă că nu eşti şi tu bolnavă.
Cei care altora le fac un rău
Li-l fac ca să se simtă ei mai bine,
Dar eu observ, ucis de răul tău,
Că mă zdrobeşti, zdrobindu-te pe tine.
Nimic nu ne mai poate vindeca,
De maladia fără de scăpare,
Cădem, şi eu, şi tu, de boala ta,
În dragostea de care se şi moare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează