Spun din vremurile acele.
Când veneau pe nesimțite
numai gândurile mele
să se joace fericite
pe-al tău chip și umăr dulce,
și în poala-ți să se culce.
Când abia-ndrăzneam, spre tine,
să înalț câte-o privire
mută, arsă de suspine,
pe furiș și cu-ntreruperi,
nu cumva a mea iubire
s-o-nțelegi - și să te superi...
Iară, după ce-ai privit
blând în ochii mei odată,
ți-am spus dragostea mea toată,
Ș-am rămas mai liniștit...
și de-atunci, când stai la geam,
ca din glas ne-nțelegem.
Câte nu ne-nșiră gândul
când le ia toate de-a rândul!
Însă eu aș vrea s-ascult
ce-a fost mai de demult,
și-n deșert cat în trecut
al iubirii început...
Sigur - de când e urzită,
inima mi-a fost ursită
pe de-a pururi să se lege
și să-ți fie roabă ție;
altfel nici n-aș înțelege
cum ar fi putut sa fie...
Dar lăsați-mă în tihnă,
gânduri oarbe și deșarte!
Nu mă mai stârni zadarnic,
dor nebun și fără parte,
să-mi mai ard liniștea-n focul
unui vis amăgitor.
Adormi, tristul meu amor!...
iar tu, chip frumos, lumina,
ce-mi lucești așa feeric,
și-mi rănești atât de dulce
viața-mi plină de-ntuneric,
zâmbet dătător de visuri
și tulburător de minți,
șterge-te din al meu cuget...
fugi, din ochii mei fierbinți.
(Poezie publicată în Revista literară, mai 1885)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează