Apa bate-n șteampuri malurile nopții,
risipind ovale fumurii și reci.
N-o mai cerc cu palma, nu mai trag cu sorții:
noaptea-i fără lună, să te văd când treci.
Șirului de șlepuri, clătinat de fluvii,
nu-i mai măsur ritmul, răsturnat în tropi,
șuieră sirena portului, și nu vii,
orizontu-l mută dincolo de plopi.
Și-i atât de -aproape că-l ajung c-o piatră
dac-aș ridica-o, de lângă călcâi -
clipa se repetă sieși, înc-o dată.
Nu mi-ar zice nimeni de plec: mai rămâi.
Nimenea-i pe țărmuri, nici un ochi într-însul
să mă mai răsfrângă nu-i deschis.
Și desfac de-a valma, gândului, tot strânsul,
peste cheiul negru, ca un vis în vis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează