Ploaia și Soarele - Vasile Militaru

La-nceput, cand plugul încă nu ara ogoarele, -
pentr'un bob de linte fiartă,
s-au luat, mă rog, la ceartă
Ploaia și cu Soarele...

Fiecare, slab la minte,
sta puterea să-și măsoare
și, - păzește Doamne sfinte, -
pentr-un bob micuț de linte,
căutau să se omoare:
Soarele, cu ochii 'n flăcări, după ploaie prin tot locul;
Ploaia, cu potop de ape, căutând să-i stinga focul...

Am uitat să spun că bobul cel de linte cu pricina,
pe care-l făcuse Sfântul
până nu fi fost Lumina, -
nu era decât Pământul...

Astfel, Împăratul Ploaie, având tunete-n cuvânt
și-mpăratul Soare, mândru și cu aur pe veșmânt,
fiecare sta să spună că-n puterea lui măreață,
tot pământul o să fie plin de Floare și de Viață...

Dupa lupte fără seaman, ce le-ar micșora, cuvântul,
Soarele-a rămas puternic Împărat pe tot pământul
și-a-nceput atunci, pe loc,
cu iubire să-i trimită toată para lui de foc...

Însă, vai, în scurtă vreme, ars de jar, secat de ape,
a-nceput întreg pământul pretutindenea să crape
și, nemaiputând să-ndure atât foc și-atâta sete,
în grozav de grele chinuri, sufletul curând își dete...

Ploaia, care-atât dorise și era mereu pe-aproape
răsturnând pe mândrul Soare și pământul vrând să scape,
a dat drumul, într-o clipă stăvilarelor de ape
și vre-o patruzeci de zile potopindu-l, fără voie
când din toată omenirea a scăpat doar Tata Noe, -
noul Împărat, în fine, pricepu-necându-i plânsul,
că pământul iar murise, înnecat fiind sub dânsul...

Dumnezeu atunci le zise: Adevăr îmi e cuvântul,
că-n asemeni desbinare, nu veți ferici pământul...
deci uniți-vă ca frații... nu vă mai priviți cu ură
și pământul, de-a pururi dați-i apă și căldură,
totdeauna mână-n mână, înțelept și cu măsură...

Ascultând porunca dată, Ploaia și cu Soarele
se-nfrățiră-ntr-o clipită, astfel cum a zis Prea-Sfântul
și, punând la foc și apă, amândoi zăvoaiele,

s-a trezit din nou la viață, subt iubirea lor, pământul:
înverziră pretutindeni, luncile, ogoarele
și râdea sub sfântul Soare
pururi, floare lângă floare, -
fiecare mai vioaie,
cu potop de curcubeie-n picăturile de ploaie...

…………………………………………………………

Încheind aci povestea, cu-o iluzie amară,
dela cele tâlcuire, trec la biata noastră țară:

Voi, aleșii ei, cu minte, - de la cei doi Împărați
luând pildă, - pe vecie prindeți-vă astăzi frați
și, cu largă-nțelepciune și iubire-adevărată, -
dacă-n aste două haruri poate inima să bată, -

dați Lumină și căldură  pururi bietului pământ,
în al cărui sân, străbunii și vitejii noștri sunt, -
pentru ca, din harul vostru, să răsară Soarele,
să-i presăre flori, pe toate luncile, ogoarele,
să privim, cu plânsu-n gene,
pe vâlcele și poiene,
iar în lacrămile noastre, fericite, nu de dor -
curcubeu, să urce-n slavă mândrul țării Tricolor...