Despre căsătorie - Khalil Gibran

V-aţi născut împreună şi împreună veţi rămâne pentru totdeauna.
Veţi rămâne împreună până ce albele aripi ale morţii vă vor împrăştia zilele.
Da, veţi fi împreună până şi în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.

Dar e bine să existe spaţii în acest împreună al vostru.
Pentru ca vânturile cerurilor să poată dansa printre voi.
Iubiţi-vă unul pe altul, dar nu vă faceţi din iubire oprelişte;
Fie, mai degrabă, o mare vălurind între ţărmurile sufletelor voastre.
Umpleţi-vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr-o singură cupă.
Împărţiţi pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi bucată.
Cântaţi şi dansaţi şi veseliţi-vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să rămână singur,
Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeaşi armonie.

Dăruiţi-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte,
Pentru că numai mâna vieţii vă poate cuprinde inimile,
Şi ţineţi-vă alături, dar nu chiar aşa de aproape,
Căci coloanele templului înălţate-s la anume distanţă,
Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.

Despre copii - Khalil Gibran

Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să îi faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.

Bolnavul peisaj petrolifer - Geo Bogza

Cum se frământă peisajul de parcă ar vrea să moară

un deal de oboseală cade în genunchi

și gâfâie cu carnea plesnită în fâșii

și pute de sudoare.

Dealul e un bolnav bătrân și fără lecuire

înăuntrupăcura e ca o plagă de cancer și sifilis

și curge la vale onctuoasă și infamă

mai infamă decât cea din urmă dintre prostituate.

Dar oamenii iubesc și păcura și prostituatele

aici e peisajul cu sonde, mai departe mahalaua cu bordeluri

și oamenii plini de sudoare muncesc și plini de sudoare fac dragoste

oasele lor masive pârâie și dealurile pâraie și prostituatele

pâraie și totul se apropie de moarte

un deget apasă puternic în carnea bolnavă

iar puroaiele țâșnesc afară coapte și putrede.

Puroaiele galbene din trupul meu de prostituată făcută din pământ

și puroaiele negre și mai adânci și mai grele ale pământului.

Și peisajul geme și se zvârcolește ca un bolnav fără lecuire

și sondele îl storc, îl sug adânc din măruntaie

iar puroaiele negre ale pământului

și puroaiele galbene ale prostituatelor

curg fără să se oprească

în timp ce pe deasupra dealurilor norii trec albi ca niște imense bandaje de vată.

Din ziarul Strada 1932

Păianjen tăcut, răbdător - Walt Whitman

L-am observat, un păianjen tăcut, răbdător, singur pe un mic promontoriu,

L-am văzut explorând întinderea vastă, goală,

Din el însuşi lansa fir după fir după fir.

Încontinuu, grăbit, fără odihnă îşi desfăşura firele.

Tu, suflet al meu, acolo unde te afli

Desprins, înconjurat de nemăsuratele spaţii oceane,

Meditezi fără-ncetare, îndrăzneşti, te avânţi căutând sfere ce se leagă.

Până când se încheagă puntea de care ai nevoie, până când ancora ductilă ţine,

Până ce firul pe care-l arunci se prinde undeva, oh, suflete al meu.

Traducerea Ioana Ieronim

Îmbrățișează-te - Filippo Tommaso Marinetti

Când mi-au spus că ai dispărut

Unde nu se întoarce

Primul lucru pe care l-am regretat a fost că nu te-am îmbrățișat de mai multe ori

Multe altele

De multe ori de multe altele

Moartea te-a luat și m-a părăsit

Doar

Doar

Deci, și eu mort

Este curios,

Când cineva este pierdut din cercul puterii

Care ne leagă de viață,

Sensul giratoriu în care se potrivesc doar patru,

Acel cerc,

Suntem atacați de reproșuri (zadarnic)

Bucurii

De teatru

Ce este vizuina

Pentru frați

Și păcat, păcat că nu se potrivește în interior

Dintre unul

Și o rușine, o rușine care ne îneacă

Este curios,

Când viața ta se transformă în înainte și după,

La exterior arăți la fel

Înăuntru te rupi în două

Și unul dintre ei

Și unul dintre ei

Se ascunde adormit în piept

În pieptul tău

Ca un pat

Și este pentru totdeauna

Nu mai

In viata

favorit

viață

Ce tristețe să nu poți

Îmbătrânește

Cu tine.

Zmeul lui Isus - Vasile Militaru

Pe când era copil, Iisus

 A fost făcut şi El un zmeu 

Pe care l-a-nălțat în sus

 Sub slăvile lui Dumnezeu.. 

Văzându-se plutind ca-n vis, 

În slavă, pe aripi de vânt, 

Trufaşul zmeu de sus a zis, 

Privind în silă spre pământ: 

- Voi, cei de jos, răspundeți: cine 

Pluteşte acum mai sus ca mine?..

 Pe toți, atâta de pitici

 Vă văd de-aici, 

Încât nici să mă uit la voi nu-mi vine!.. 

Mâhnit, Iisus a suspinat din greu:

 - Au, nu-ntelegi tu, prea-nălțate zmeu,

 Că cel ce te ridică-n slăvi, sunt Eu?..

 Nu vrei să recunoşti,cum se cuvine,

 Că-n mâna Mea e firul ce te ține?... 

Dar zmeul iute i-a trimis cuvântul: 

- Nici Te cunosc, nici simtu-ți legământul..

 Ce recunosc, e că mă-nalță vântul!

Atunci Iisus, să-i pedepsească fumul, 

Acelui zmeu, din mână i-a dat drumul

 Și-n prăbuşirea lui către pământ,

 Un trăsnet lung l-a cenuşit în vânt.. 

lar fulgerele-au scris pe bolta lumii,

 Ca să citească toți trufaşii humii: 

,,Voi cei ce pe pământ, sub largul firii

 Vă ridicați pe treptele măririi, 

Să ştiți că fiecare e un zmeu, 

In mâinile lui Dumnezeu,

 lar cei ce n-au cu Cerul legământ,

 Şi cred că nu plutesc decât pe vânt,

 Din slava-n care Dumnezeu i-a pus, 

S-or prăbuşi, ca zmeul lui Iisus!..

Cânt despre mare - Rainer Maria Rilke

(Capri, Piccola Marina)

Vaier străvechi al mării,

al mării vânt în noapte:

nimănui vuind;

cel ce veghează

trebuie să vadă

cum nu-i ești

gând pe gând:

străveche tângă-a mării

hăuind

doar pentru stânci străvechi,

cuprins nemărginit

din depărtări smulgând...

O, cum te simte: strună,

smochinul fremătând

sus, în lin de lună.

Traducerea Dan Constantinescu

*** - Rainer Maria Rilke

Casa din marginea acestui sat mărunt

e tot așa de singură ca ultima din lume.

Drumul, care-n acest cătun doar drum e,

se duce mai departe, încet, în noapte-afund.

Satul mărunt e doar o trecere legând

neștiutor, stingher, lungi două depărtări,

de-a lungul unor case un drum în loc de-o punte.

Și cei ce pleacă din cătun se duc în zări de zări,

și mulți pier poate astfel, drum după drum bătând.

Traducerea Dan Constantinescu

Îngânare de somn - Rainer Maria Rilke

​Aș vrea cuiva să-i cânt-încânt,

cuiva să-i fiu lumină lângă somn.

Aș vrea lin să te legăn și să-ți cânt,

să te petrec din somnu-ți și în somn.

Aș vrea în casă singurul să fiu

răcoarea nopții s-o îndure.

Și-aș vrea s-ascult năuntru și-n afară

în tine,-n lumea largă, în pădure.

Se cheamă ornicele lung bătând

și timpul îl străvezi până la fund.

După-un străin, pe drumuri încă stând,

străin la fel, un câine latră-afund.

În urmă,-adânc, tăcere. Mi-am aplecat

grei ochii peste tine, surâzând.

Ei te cuprind domol și fulgerat se-abat

vreun lucru de tresare în beznă când și când.

Traducerea Dan Constantinescu

Elegie - Mariana Marin

Doamne,

de m-aș putea odihni într-un sanatoriu de munte,

printre pastile roz și albastre,

un sanatoriu cu miros puternic de brad

și covoare moi,

cu doamne cochete si nevrozate

de conflicte plăcute, mici, conjugale.

De-aș avea si eu o traumă ca pojarul,

o răpăială de ploaie de vară,

o nevroză ca o mătase,

după care esti si mai iubita:

o nevroză ca un abur de mușetel,

după care ești si mai buimacă,

celestă,

după care fluxul feminității tale asalteaza lumea,

o vindecă, îi dă frisoanele unei comori numai de ea cunoscute.

De m-aș putea odihni în oricare scenariu al vietii,

în cotloane diverse si simple, cinstite,

unde să nu existe decît un pat în care să dorm

și un lighean în care să vomit

tot ce dîndu-mi ai luat, Doamne,

să tot vomit.

Fragmente - Ion Vitner

când fântânile arteziene au sărutat

cerul în azur al tavernelor, lampioanele

fugeau cu râurile spre ieșiri.

... la porțile cetăților

mâinile flăcărilor

purtau trupul zeilor peste ziduri

În palmă-mi umblă trupul tău.

pădurile cădeau strigând în prăpastie.

1934

Ion Vitner - Biografie

Ion Vitner (n. 19 august 1914, București, d. 1991) a fost un scriitor și critic român asociat cu proletcultismul. Chiar dacă primele sale volume de versuri sunt asociate cu avangarda, ele sunt tot în spiritul literaturii proletare de mai târziu...

Opere

* Octombrie, 1932 (publicat sub numele de Ion Wittner)

* Supremul adevăr, editura unu, București, 1933 (ediție hors-commerce cu un portret de M. Grünspan și cu un autoportret-colaj de autor; publicat sub numele de Ion Wittner)

* Critica criticii, 1949

* Pasiunea lui Pavel Corceaghin, 1949

* Fronturile de luptă ale lui C. Dobrogeanu-Gherea, 1949

* Influența clasei muncitoare în opera lui Eminescu și Caragiale, 1949

* Poezia lui A. Toma, 1950

* Viața și opera lui D. Th. Neculuță, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., București, 1950

* Problema moștenirii literare, 1952

* Eminescu, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1955

* Un mare scriitor al Chinei de Azi: Go Mo-Jo, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1955

* Eminescu, Editura Allami Irodalmi es Meveszeti Kiado, Marosvasarhely, 1956

* Firul Ariadnei, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1957

* Meridiane literare, Editura de Stat pentru Literatură și artă, București, 1960

* Prozatori contemporani: Ion Vitner. Vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1961

* Prozatori contemporani: Ion Vitner. Vol. II, Editura pentru Literatură, București, 1962

* Formarea conceputului de literatură socialistă. Literatura în publicațiile socialiste și muncitorești. Reviste literare, Editura pentru Literatură, București, 1966

* Albert Camus sau tragicul exilului, Editura pentru literatura universală, București, 1968

* Semnele romanului, Editura Cartea Românească, București, 1971

* Reverii pe malurile Senei, Editura Cartea Românească, București, 1978

* Alexandru Ivasicu. Înfruntarea contrariilor, Colecția \"Contemporanul nostru\", Editura Albatros, București, 1980

* Popas lângă Notre-Dame, Editura Cartea Românească, București, 1981 (jurnal de călătorie).

Vară - Aurel Zaremba

lui Virgil Gheorghiu

Nu știu de ce mi-a venit să râd când am văzut barba și mustățile prietenului meu, roșii. Semăna cu tinichigiul evreu, care îmi înlocuia ulucile sparte de rugină.

Cercând să-i așez mâinile în cruce pe piept, căutam să-mi imaginez prin ce procedeu și din care cauză organică, barba lui neagră, a devenit pe nesimțite roșie.

Mâinile nu voiau deloc să stea: cădeau înapoi, moi, cu mâinile amorțite cu oase elastice.

Dintre toți prietenii lui, singur eu am venit la înmormântare.

Murise într-un sanatoriu, aflat într-o pădure, departe de oraș.

Când logodnica lui, înfruntând sforțările celor care voiau să o oprească, a năvălit asupra sicriului, îmbrățișând cadavrul iubitului ei, și sărutându-l pe mustățile roșii, gura i s-a strâmbat într-un rânjet de cal mort.

Suspine răgăite, clocote de sânge fierbând în piept mi-au îndurerat nervii.

Am privit înapoi.

O mulțime de umbre în halate vărsau lacrimi din ochi scobiți de ftizie.

Un gardian bătrân, cu mustăți albe, râdea făcând din ochi unei femei cu pălăria înaltă.

În pădure ciripeau păsări.

Prin mâneca de voal am întrezărit cotul brun și ascuțit al mamei prietenului meu.

1969

Deschidere - Aurel Zaremba

fragmente

3

Aerul se colorează-n fluturi

curcubee-n horă

leneviri de brațe de argint

revărsate-n maluri

foi de cositor întind

ciripiri

pădurea ca un șal

își scutură franjurile

în gelatina dimineții

mugurii înfloresc păsări

7

Descompus pământul

transpiră-n porii văilor

baghetele florilor

mențin orchestrația câmpului

antenele soarelui

culeg rămășițele nopții

aninat de botul vacilor

iazul se leagănă ca o plasă

săgețile păsărilor

se desprind din rețeaua pădurii

fularul cărărilor

se deapănă pe mosorul copacilor

pisicile panselelor

torc iedera luminii

11

Funingine de voal

împresurat de fildeșul umerilor

căile luminii s-au închis

cu lacăte de nouri

poduri albe se aștern

ca fețe de mese

tremurul corăbiilor

cu pânze de ape

apele sunt acoperite

cu pânzele corăbiilor

glasul pescărușilor

ca zborul libelulei

printre gene - gratiile ochilor

privirile ca porumbei

se aruncă deasupra orașului

drumurile-s așternute cu covoare

arcurile nopții

au înflorit lumini de artificii

pasul dezgroapă ecourile trecutului.

Aurel Zaremba - Biografie

Aurel Zaremba sau A. Zaremba (n. 21 iulie 1908, Iași - d. 9 august 1930, Iași), cunoscut și sub pseudonimul Azar, a fost un poet român de avangardă. A locuit în cartierul ieșean al Tătărăștilor. A fost redactor-șef la revista XX - literatură contimporană și colaborator la revista Unu a lui Sașa Pană și la revista Prospect a prietenului său Virgil Gheorghiu. N-a publicat niciun volum în timpul vieții. Cu ocazia morții sale timpurii, a apărut în revista unu o pagină colectivă, Aurel Zaremba - Închidere, cu tributuri de Sașa Pană, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Alexandru Dimitriu-Păușești și Raul Iulian. După moarte, poemele sale au fost adunate de Sașa Pană în volumul Deschidere (incluzând un portret de Jules Perahim), care a fost tipărit într-un tiraj de 151 de exemplare la editura unu în 1933.

Cândva... - Florentina Cuteanu

Cândva mă răsfățai cu telefoane,

Mesaje mii îmi defilau prin față,

Se revărsa iubirea prin butoane,

Acum...numai tăcerea mă răsfață.

Cândva eram iubirea-ți absolută

Și mi-ai clădit un piedestal sub soare;

Acum lumina ploii mă sărută

Și mă mângâie păsări călătoare.

Cândva eram minunea ta din vise,

O sfântă zugrăvită pe icoane,

Mi te-nchinai fără să ceri permise,

Acum și-n zâmbet se strecoară toane.

Cândva ți-eram lumina din abisuri

Și mă-nveleai în tandre jurăminte,

O muză rătăcită prin înscrisuri,

Acum...un nume izgonit din minte.

Cândva eram perechea ideală,

Ca două taine ce se-ntrepătrund

De dor prin aurora boreală,

Acum...doar neguri ochii ți-i pătrund...

Păstrează toamne pentru mine! - Florentina Cuteanu

Păstrează toamna înc-o lună

Și lasă-mi dorul să respire

Cât norii timpului se-adună

Pe chipul ars de amăgire!

Aprinde candela iubirii

Prin pomii desfrunziți de patimi,

Pios omagiu fericirii,

Cea risipită-n rit și datini.

Păstrează-o frunză ruginie

Într-un cotlon ferit de vânturi

Și urma florilor pe ie

Îmbrățișate-n dans, de fluturi!

În cânt de greieri să fur clipe

Cu-aroma merelor din zare

Iar dorul să se înfiripe

Din pașii noștri...pe-o cărare.

Păstrează toamne pentru mine,

Să simt mireasma lor pe buze

Și-n ochi să poposească-albine

În șoapta stinsă-a unei frunze!

Crucea mea cu nituri multe - Florentina Cuteanu

Crucea mea cu nituri multe,

Sufletul mi-a gârbovit;

Am urcat-o-n vârf de munte

Și prin văi m-am istovit..

Am cărat-o-n spate-n toamne

Și-n nămeți am înotat;

N-am cerut clemență, Doamne,

Am tăcut și-am îndurat.

Am știut să-mi iau puterea

Doar din mila ta cea mare;

Ploaia mi-a spălat durerea,

Vântu-a șters lacrimi amare..

Acum simt povara vieții 

Cum apasă pe-al meu umăr;

S-au dus anii tinereții

Și n-am avut timp să-i număr.

Crucea ta o port de-o vreme

Doar pe cale pietruită;

Nu mai vântur teoreme,

Doar mă-nclin la vreo ispită.

Nu mai aștept niciun bine

Să-mi presare flori pe cale;

Trandafir sau mărăcine,

Toți ne-nșiruim spre vale.