Doamne,
de m-aș putea odihni într-un sanatoriu de munte,
printre pastile roz și albastre,
un sanatoriu cu miros puternic de brad
și covoare moi,
cu doamne cochete si nevrozate
de conflicte plăcute, mici, conjugale.
De-aș avea si eu o traumă ca pojarul,
o răpăială de ploaie de vară,
o nevroză ca o mătase,
după care esti si mai iubita:
o nevroză ca un abur de mușetel,
după care ești si mai buimacă,
celestă,
după care fluxul feminității tale asalteaza lumea,
o vindecă, îi dă frisoanele unei comori numai de ea cunoscute.
De m-aș putea odihni în oricare scenariu al vietii,
în cotloane diverse si simple, cinstite,
unde să nu existe decît un pat în care să dorm
și un lighean în care să vomit
tot ce dîndu-mi ai luat, Doamne,
să tot vomit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează