La geam mi se zbătea oraşul cu huietul fără popasuri,
cu vrajba lui, războiul pâinii, îl desluşeam în mii de glasuri,
și chiotul flămând al vieţii vuia la geamurile mele...
eu ascultam pierdut la masă, şi toate zvonurile-acele
smulgeau din inima-mi bolnavă şiragul slovelor trudite...
și cum pluteam aşa-n neştire, deodată,-ncet pe nesimţite,
nedumerit trecându-mi pragul, un om s-a strecurat de-afară...
un biet moşneag cu barba albă, frumos în portul de la ţară...
el s-a oprit în prag o clipă... mi-a zis apoi sfios pe nume,
când ochii-ntrebători, albaştri, mă cercetau în faţ-anume...
juca un zâmbet de lumină pe fruntea lui brăzdată-n creţe,
și când m-a cunoscut bătrânul, ca-ntinerit, mi-a dat bineţe.
Am îngropat atâta vreme de când eram noi împreună,
îmi învia o lume-ntreagă cu vorba-i limpede şi bună,
atâtea farmece uitate zâmbeau din graiul lui cuminte,
se fărâma o jale blândă în tremuratele cuvinte.
Şi povestea încet moşneagul mişcându-şi pletele cărunte...
spunea de-un sat cu case albe, pierdut pe coasta unui munte,
de oamenii uitaţi acolo, pe care îi paşte nenorocul,
cum li s-a stins nădejdea-n suflet şi li s-a stins în vatră focul,
cum numai mărăcini pe câmpuri le-a mai lăsat arsura verii,
cum slujbe dau pe câmp plugarii, şi cum se vaieră oierii.
Mi-a spus că-n ţintirim, la groapă, doar dânsul, biet, de se mai duce,
că picăturile de ploaie au şters porecla de pe cruce...
îi tremura încet cuvântul... simțeam sfiala că-l apasă
când m-a privit duios în faţă:
„Te mai gândeşti vreodat-acasă?...”
În ochii-ntrebători, albaştri, priveam eu fulgerul de clipă,
simțeam cum duhul altor vremuri deasupra-mi bate din aripă,
vedeam cuprinşi de-nfiorare cum stau în faţa mea păreţii,
cum mi se desluşesc aievea din neguri tainele vieţii...
supus, îmbrăţişam moşneagul atâta de străin în casă,
și chipurile din părete, şi lucrurile de pe masă;
și toate cărţile pe poliţi păreau c-ascultă şi se miră
șimă privesc cutremurate de câte se destăinuiră.
În urmă se zbătea oraşul cu zvonu-ntrecerilor multe,
se zbuciumau alături plopii de câte le-a fost dat s-asculte.
Atâtea jalnice-nţelesuri plângeau în frunza lor bolnavă
și, pricepând atâtea taine, tânjea livada de otavă.
Venea din cer pe câmp amurgul... de pe înaltul unui munte
dura, din umbră şi lumină, în drum o minunată punte.
Simţeam cum bolta se-nfioară, cum sânu-i uriaş, tresaltă,
cum tremură înfrigurată sfioasa trestie de baltă,
și stam înmărmurit, în cale, cu braţele încrucişate.
Neştiutor, priveam departe, şi ochii-nchişi pe jumătate
s-au umezit de arătarea acestui asfinţit de sară:
...vedeam pe şerpuirea albă în largul drumului de ţară
un om bătrân ducând povara unei vieţi nemângâiete,
și soarele-mpletea cu aur argintul lui curat din plete.
Şi cum urca încet colina - schimbând cu mâinile toiagul,
cu barba albă de zăpadă - un sfânt mi se părea moşneagul...
îl desluşeam tot mai departe. Simţeam, în clipele acele,
cum orice pas sfarm-o verigă din lanţurile minţii mele
și, ca un făcător de rele, am tresărit de-nfiorare
când mi l-a înghiţit amurgul... un fulger şi-a deschis cărare,
cutremurându-şi pieptul şubred. Sclipirea lui înfricoşată
mi-a luminat abia o clipă, şi-am înţeles atunci deodată,
prăpastia ce port în mine. Acolo-n piept, încătuşate,
sunt două suflete duşmane... străveche, ura lor se zbate,
și mintea s-a trudit zadarnic o viaţă-ntreagă să le lege...
obezile lui ruginite tu mi le-ai sfărâmat, moşnege!
Atunci, scăpate din robie, s-au ridicat într-o clipită,
o luptă s-a încins grozavă din ura lor neadormită
și le vedeam cum vor cu pumnii să spargă strâmta încăpere,
le auzeam în piept strigarea... cum glasul lor închis mă cere:
„Mă du departe, mai departe! La munţi cu fruntea de zăpadă,
să sorb din freamătul pădurii ş-al ierburilor din livadă!
Să mă-nfioare tainic brazii, când tremură din aripi vântul,
dă-mi largul bolţii înstelate şi fă-mă frate cu pământul!
Mă du departe, mai departe! În satul semănat sub munte,
la casa cu fereşti înguste... la piscurile largi, cărunte.
Mă du acolo-n ţintirimul unde,-n poleiul alb al lunii,
sub cruci de lemn slăbit de vremuri, îşi dorm odihna lor străbunii!”
„Nu simţi oraşul cum tresare sub turnurile de aramă?
N-auzi vârtejul lui năpraznic... nu-l simţi pe nume cum te cheamă?
Nu-l vezi în haina lui de flăcări cu veşnica neadormire,
cu zbuciumul atâtor patimi... atâta sete de mărire?
Suflarea lui de foc mă arde, iar glasu-i mă opreşte-n cale:
în umbra zidurilor negre ai tors tu gândurile tale!...”
așa se frământa în mine strigarea lor neîntreruptă,
mi-au pustiit întreg avutul cei doi potrivnici prinşi în luptă,
și stam sărac în bezna nopţii, cu ochii aţintiţi în zare,
când vântul, demon fără milă, părea că-mi râde-n alergare:
„Împins de visele deşerte, zadarnic drumul tău îl sui,
biet călător, în lumea asta, tu nu mai eşti al nimănui!”
