Nu mă orbește, Doamne, primăvara
cu năvălirea ei de verde.
Nici visul în hățișuri nu mă pierde
și nu m’alintă cu răcoare seara.
Zadarnic mușc din aurul poemei
când n’am în inimă, de fier, credința,
visez să-mi fie slavă biruința
și râd de moartea pură-a crizantemei.
Păcatul săgetează orice stea
și bolta mi-i oglindă de pământ...
ce-i lumea mea zidită de cuvânt
și ce-s tristețile târzii de nea?
Nu-mi pasă, Doamne, de m-o duce pasul
pe drumul fără de întoarceri vrute;
n-o să mă plec tăcerilor durute
și’n moarte n’o să-mi astupe glasul.
Și-am să te strig stăpâne și din lut
că n’o să-mi fie glia lanț nici cinghii.
Nu poate veșnicia să mă’nvingă,
că-mi stau, cu miile, strămoșii scut.
Și-am să te strig pe nume Dumnezeu -
setos de pita ta de vis și soare,
că se cuvine-o dreaptă sărbătoare
și umiliților din neamul meu.
N’am să cerșesc nici mort din direptate
că n’am îngenuncheat cât am fost viu,
și-așa, poemul ăsta dacă-l scriu,
îl scriu pentru țăranii mei din sate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează