Era noapte și priveam din goana trenului
depărtările.
Deodată am văzut cum luna
retează acoperișul unei clopotnițe,
apoi vârfurile unor copaci
ce alergau de unii singuri pe câmp.
A căzut după aceea
la pământ
cumpăna unei fântâni.
Mai apoi am deslușit
rostogolindu-se
prin iarbă capul unui cal
ce păștea pe un deal.
S-a despicat după asta
însuși dealul în două.
Jumătate rămânând pe loc,
jumătatea cealaltă
gonind prin noapte
după tren.
Harști! Harști! -
cădeau stâlpii de telegraf
secerați de zimții ascuțiți ai lunii.
Păsări în zbor,
căpițe de fân,
cruci singuratice -
tot ce-i ieșea lunii în cale
își pierdea capul
sub tăișul ei.
Nu cădea nici o picătură
de sânge,
dacă nu cumva sângele era
chiar lumina zorilor ce ajunsese
odată cu trenul
în gară.
Luna stătea lipită de geamul
compartimentului meu.
Mi-am ținut capul cu mâinile.
Era prea târziu, însă.
Când m-am uitat mai atent,
l-am zărit sus pe cer,
trecea însângerat pe deasupra gării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează