Una câte una, iluziile, au căzut ca frunzele de toamnă.
Nu mai rămâne pe aleea dreaptă și simplă a vieții, decât ochii tăi, soare palid ce mângâie ușor, și mâinile tale risipitoare de blândeță, și de înfiorări.
Una câte una, mângâierile au căzut și ele ca frunzele de toamnă.
Nu mai rămâne pe poteca rece și liniștită a inimii mele, decât buzele tale purificate de iubire ce îngână roua rugăciunilor picătură cu picătură.
Și simt în lumina aurită a zilelor de toamnă târzie toată poezie supremă a trecutului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează