Grădina-i părăsită. Unde umblam odată,
nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios,
pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată
o luntre sfărâmată de timpul nemilos.
Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână,
cu crengile-i plecate spre iazul adormit
și ca visând se mişcă, când dureros suspină,
trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit
În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume;
o mână mult iubită în dânsa l-a tăiat,
apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume
și numai bietul arbor numele l-a păstrat.
Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească,
mult ar putea să spuie din timpul cel trecut;
cât e de uitătoare inima omenească...
ea singură o ştie, ea singură-a văzut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează