Nuntă în Gomora - Elisabeta Isanos

La-nceput nu-i nimic, numai frică,
gust suav furişându-se-n toate,
poleială pe turnuri ne pică
o Gomoră lucind de păcate,
ca o caznă ce pâinea o schimbă
în comoară, şi apa-n lingou,
praf de aur e sarea pe limbă
şi se cere făcută din nou,
îl pisezi şi îl scarmeni prin site,
dar argintul rămâne argint,
din adâncul fântânii sleite
tragi o ţeavă de tun aburind,
râd cu lacrimi, nu plâng, râd cu lacrimi,
ca un vas pus la rece fierbinte,
nu mai ştiu: pentru-asemenea patimi
o fi fost ceva leac înainte?
Îmi pudrează pereţii obrajii
şi îmi cern pe pomeţi cărămidă,
câţiva tei în fireturi sunt pajii,
stau la poartă uitând s-o deschidă,
eu mă văd cu buruienile coapte,
păpădie, holeră şi spin,
şi le strig: ne vedem şi la noapte,
să veniţi, mă mărit cu un crin,
peste ochi curg şiroaie de har,
rană-n cer va deschide-aurora,
nărăvită-s la dulcele-amar,
toţi se duc, eu fac nuntă-n Gomora!

Trompetele răsună - Ioniță Scipione Bădescu

Trompetele răsună
prin munţi şi prin câmpii,
Românii toţi se-adună
cu sutele de mii...
un glas pe toţi îi chiamă:
e glasul neatârnării...
ei teamă n-au de nimeni:
Trăiască Oastea Ţării!

Trompetele răsună
prin munţi şi prin câmpii,
Românii toţi se-adună
cu sutele de mii...
Un gând pe toţi îi duce:
pe-a crucii sfântă lege
să jure şi să strige:
Trăiască-al Ţării Rege!

Trompetele răsună
prin munţi şi prin câmpii,
Românii toţi se-adună
cu sutele de mii...
un dor pe toţi îi poartă:
să-şi vază iar moşia
unită, mare, mândră...
Trăiască România!

Ioniță Scipione Bădescu - Biografie

Ioniță Scipione Bădescu a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Mihai Eminescu.S-a născut în 15 mai 1847 la Răstolț în județul Sălaj. Tatăl său a fost protopopul Ion Bădescu. Știm că a rămas orfan de timpuriu, fapt ce l-a marcat tot restul vieții. Școala primară a urmat-o în satul natal, iar liceul la Beiuș și Oradea. Studiile universitare le-a început la Budapesta, apoi le-a continuat la București și Iași. Primele sale încercări literare datează din anii de școală. Ca Eminescu, a debutat în revista "Familia” a lui Iosif Vulcan, în anul 1866. Aici a publicat poeziile: "Adio către Ardeal”, urmată de "Sigiliul negru”, "Un suspin în zori”, și "Trei buchete”. L-a cunoscut pe Mihai Eminescu pe când amândoi activau la Societatea "Orientul”, unde au primit sarcina să se ocupe cu culegerea de folclor dincoace de Carpați. Între cei doi s-a legat o strânsă prietenie care a durat tot restul vieții. În anul 1867 Ioniță Scipione Bădescu a devenit membru al Junimii, unde a activat cu mult succes. Doi ani mai târziu, s-a stabilit la București unde a studiat literatura și filosofia. Colaborează intens la "Românul” "Trompeta Carpaților”, "Albina”, (care apărea la Budapesta), "Curierul de Iași” etc. Tot în această perioadă, devine redactor la "Timpul” alături de Eminescu și Caragiale. Despre perioada când au lucrat împreună la acest ziar, Caragiale își aduce aminte mai târziu, numindu-l pe Bădescu "vechiul meu dascăl în publicistică… celebrul trio Eminescu-Bădescu-Caragiale, când gândeam și scriam, și râdeam, așa de mult…” (Curierul Român”, nr. din 18 februarie, 1899).

În 1870 Bădescu s-a stabilit la Iași. Aici și-a luat licența în litere și filosofie. Până să plece la Viena, în 1874, colaborează la "Curierul de Iași”și "Noul curier român”. La Viena stă până în 1878 când revine în țară. Mai mulți autori îl numesc pe Bădescu "Om de școală”, deoarece meritele lui didactice l-au determinat pe ministrul de resort să-l numească director al Școlii normale din Galați, apoi revizor școlar pentru județele Neamț, Botoșani și Dorohoi. Anul 1886 îl găsește în fruntea ziarului "Curierul Român”, ziar fondat de el. Este momentul când își petrece serile în tovărășia lui Mihai Eminescu și încearcă să-l ajute. Mihai Eminescu locuia atunci la sora sa Henrieta care-l îngrijea. Bădescu s-a implicat în campania de ajutorare a lui Eminescu. A încercat să determine guvernul să-i acorde o pensie. După moartea lui Eminescu, Bădescu impresionat de tragedia acestuia, a evocat figura lui în articolul "O protestare”, apărută în "Curierul Român” din 29 iunie 1889. Bădescu a activat intens în direcția cinstirii memoriei lui Eminescu. Avea în plan elaborarea în treizeci de episoade ale aspectelor interesante din viața lui Eminescu. Din păcate acest proiect nu s-a realizat. La 11 septembrie 1890 s-a dezvelit, în urma unei subscripții publice, un bust al lui Eminescu la Botoșani. Atunci Bădescu a rostit o emoționantă cuvântare spunând printre altele: ”Înainte de a fi poetul întregii românimi, Eminescu este și va rămâne cel mai mare fiu al Botoșanilor”.
Ioniță Scipione Bădescu s-a aflat mereu în slujba idealului național. Impresionat de eroismul armatei române, în 1877, a scris trei poezii: Oda "Armatei Române”, “Martirilor independenței”, (publicată în "Amicul Familiei”din Gherla) și "Trompetele răsună”. Această din urmă poezie a fost pusă pe muzică de Gavril Muzicescu. Un aspect interesant este faptul că în turnul Palatului Administrativ din Vaslui funcționează un ceas. Aici s-a imprimat pe bandă magnetică melodia "Trompetele răsună”pe muzica lui Gavril Muzicescu). Trompetele răsună, un dor pe mulți îi poartă/ Să-și vadă iar moșia/  Unită, mare, mândră, / Trăiască România!
În timpul procesului memoradiștilor, Bădescu a luat atitudine în apărarea cauzei românești. A fost prezent la procesul de la Cluj, ca delegat al Ligii Culturale secția Botoșani și al propriului ziar, "Curierul Român”. A condamnat nedreptul proces. În ziarul său scria: ”Procesul de la Cluj este procesul întregului neam românesc, verdictul constituia cea mai brutală lovitură adusă sentimentului general de patriotism și solidaritate a românilor de pretutindeni”.(“Curierul Român”, din 24 mai, 1894). Pentru această atitudine ziarul lui Bădescu a fost interzis în Transilvania. Totuși, ziarul a pătruns în Transilvania sub alte titluri, ca expresie a solidarității românești.
Bolnav fiind, Ioniță Scipione Bădescu dispare treptat din viața publică. În 1902 a revenit la Botoșani unde s-a stins din viață la 4 octombrie 1904. A fost înmormântat în Cimitirul Eternitatea.

Astăzi, Biblioteca Județeană din Zalău îi poartă numele, din anul 1957. Au existat unele controverse legate de dorința unora de a schimba numele patronului spiritual cu altul mai cunoscut în străinătate, dar ideea a fost abandonată în cele din urmă. (Tudoran Ana, Colegul lui Eminescu, Scipione Bădescu, epurat la Biblioteca Județeană Sălaj din motive de cumetrie între două bibliotecare, Ziariști Online, 26 februarie, 2011). Printre cei care s-au pronunțat în favoarea schimbării denumirii bibliotecii s-a numărat și deputatul PDL Andreea Paul, pe atunci consilier de stat. Unul dintre susținătorii lui Bădescu a fost omul de cultură Ion Ivănescu. Reproducem luarea de poziție a acestuia în favoarea păstrării vechiului nume: "Cum este posibil ca poetul și publicistul sălăjean, cu mari merite în activitatea literară și politică de la sfârșitl secolului al XIX–lea să fie desconsiderat? Cum este posibil ca cel care a scris "Trompetele răsună” și elogiile eroismului dorobanților de la '77 să fie umbrit și dat uitării? Cum este posibil ca sălăjeanului nostru I.S.Bădescu să i se anuleze meritele. Oare cui i-a venit în minte afurisirea poetului sălăjean, anulându-i și calitatea de membru al Societății Junimea din Iași?”.(Ion Ivănescu, "Graiul Sălajului” din 6 iulie 2010).

Descântec pentru Harap-Alb - Dumitru Matcovschi

Este vorba de o poezie dintr-un volum pregătit de autor în anul 1969 dar nepublicat pentru văditul caracter antirusesc. Se știe că autoritățile rusești nu tolerau rebeliuni în literatura moldovenească de atunci, scriitorii trebuind să se autocenzureze înainte de a ajunge la o editură pentru a putea publica, și a nu avea alte probleme...

Tu căluțul meu mă iartă
că te-ncalec și te mân,
dar eu nu mai sunt stăpânul,
ci sunt slugă la stăpân.

O, de-ar fi să vază tatăl
cum mă zbucium ca în vânt
s-ar desface lutu-n două
să mă ia de pe pământ.

Însă lutul nu m-aude
și eu nu știu ce să fac
și eu rabd, cum rabdă-o slugă
și cum tace-o slugă tac.

Masa tăcerii - Dumitru Matcovschi

La masa tăcerii divine,
în fața cuvântului drept,
se luptă poetul cu sine,
un mare nebun înțelept.

O luptă cinstită, bărbată,
de tânăr soldat și de zeu,
de fiu, de copil și de tată
deprins să muncească mereu.

Sălbatice clopote sună,
învie stihie rebel,
să-nvingă nebuna minciună
și lacrima stearpă la fel.

Totală și grea dăruire,
cu trup și cu suflet superb,
în numele-a tot ce-i iubire
de frate, de țară, de verb.

Lui Shakespeare - John Milton

Shakespeare al meu să aibă nevoie de onoare
ca oasele-i slăvite să stea sub pietre-n zare?
Ca ale sale moaşte s-asculte liniştea
puse într-o piramidă cu vârful spre o stea?
Drag fiu al Amintirii, cu al tău bun Renume
de ce o biată piatră să poarte al tău nume?
Căci din uimirea noastră şi-a noastră încântare
tu ţi-ai zidit mormântul spre veşnică-nchinare
și spre ruşinea artei care se mişcă-ncet
ai scris slove frumoase cu stofă de poet
și inimile toate citind se bucurau
de versuri ce pe vremuri la Delfi se năşteau.
Iar tu, când fantezia pe noi ne-a părăsit,
în marmura cea albă cu grijă ai cioplit.
Acesta e mormântul ce-l meriţi după moarte
de care chiar şi regii ar vrea să aibă parte.

Paradisul pierdut - John Milton

fragment

Cartea I

De-a Omului primă nesupunere, și fructul
acelui interzis copac al cărui gust de moarte
aduse moarte în Lume, și tot necazul nostru,
cu dorul Edenului, până un Om mai înalt
ne readuse, redând tronul de har,
cântă, Muză cerească, cum, pe vârful tainic
al Orebului, ori Sinai, ai inspirat
acel cioban ce primul învăță alesul grâu
în început cum ceruri și pământ
s-au ridicat din Haos: ori, dacă muntelui Sion
te-ncântă mai mult, și izvorul Siloa ce curse
iute la oracolul lui Dumnezeu, atunci
invoc ajutoru-ți cântului meu cu țipăt,
că nu cu zbor jos, vreu să trec
peste muntele Aonian, în timp ce urmărește
lucruri neîncercate încă în proză ori în rime.
Și înalt tu, O Spirit, ce preferi
în loc de orice temple inima dreaptă și pură,
mă-învață, căci tu afli; cel dintâi,
ai fost și cu aripi sfinte întinse,
turturea rea dormind în vast Abis,
dându-i viața: ce în mine-i bezne
iluminează, ce-i slab apără și păzește;
pentru ca la înălțimea acestei mari lupte,
să pot declara Providență Eternă,
și să justific căile Domnului în oameni.
Spune întâi - căci Cerul n-ascunde nimic vederii tale,
nici adâncul câmp al Iadului - spune întâi ce cauză
ne mișcă strămoșii, în starea fericită,
iubită de Cer atât, să cadă
din Demiurg, să-i calce testamentul
pentru o poruncă, domni ai Lumii mai mult.
Cine-i seduse întâi către nefericita revoltă?
Al infernului șarpe; a fost el cel a cărui-nșelăciune
izvorâtă din pizmă și întoarcere de rău, minți
Muma omenirii, în timp ce mândria-i
îl izgoni din cer, cu toată oastea
de Angeli rebeli, de-al căror ajutor, dorind
în glorie fii peste-ai lui tovarăși,
credea că l-a ajuns pe Cel Înalt
de se luptă, și cu vană țintă
împotriva tronului și monarhiei de zeu,
cercă profan război în cer, bătaie mândră,
cu deșartă luptă. El Puterea fără capăt
îl azvârli în flăcări din spațiul de eter,
cu rea ruină și ardere, jos
în pierzare fără fund, unde să vie
în lanțuri fără leac și foc urgii,
cel ce-ndrăzni să cheme pe Dumnezeu la luptă.

John Milton - Biografie

John Milton s-a născut pe 9 decembrie la Londra. Educat la St. Paul's School și Christ's College, Cambridge, Milton a fost un poet savant, a cărui ambiție era să creeze opere de talia epopeilor clasice și care avea puternice vederi teologice. În cursul anilor petrecuți la Cambridge, Milton a scris poezie în latină și engleză, inclusiv oda On the Morning of Christ's Nativity (În dimineața nașterii lui Isus Cristos, 1629). Dezgustul său față de dogmatismul din ce în ce mai accentuat din cadrul bisericii engleze a constituit motivul pentru care Milton a renunțat mai târziu la planurile sale de a deveni preot.

Poemele timpurii, printre care Comus și Lycidas (elegie la moartea prietenului său, poetul Edward King, în 1637) sunt dovezi grăitoare în privința darului liric superlativ al lui Milton. În 1638, Milton a plecat în Italia, unde a călătorit, a studiat și a întâlnit multe figuri remarcabile, printre care pe Galilei. Revenind în Anglia în 1639, s-a devotat cauzei puritane și pamfletelor. The Doctrine and Discipline of Divorce (Doctrina și instituția divorțului, 1643), a avut la bază propria sa experiență conjugală nefericită iar Areopagitica promova libertatea presei.

După Of Reformation in England (Despre reformă în Anglia, 1641) și The Reason of Church Government Urged against Prelaty (Motivul pornirii guvernului bisericii împotriva prelaților, 1642), Milton s-a îndepărtat treptat de prezbiterieni și, în 1649, a scris The Tenure of Kings and Magistrates (Împuternicirile regelui și ale magistraților), care sprijinea cauza independenților ce îl întemnițaseră pe regele Carol în timpul revoluției puritane. Acest pamflet i-a asigurat lui Milton poziția de secretar latin pentru afaceri externe în cadrul guvernului lui Oliver Cromwell.

Milton a continuat să îl apere pe Cromwell și guvernul Commonwealth-ului în a sa Eikonoklastes precum și în pamfletele în limba latină First Defense of the English People (Prima apărare a poporului englez, 1651), Second Defense of the English People (A doua apărare a poporului englez, 1654) și Defense of Himself (Apărarea sinelui, 1655).

Paradise Lost (Paradisul pierdut, 1667) și urmarea sa mai puțin reușită Paradise Regained (Paradisul regăsit, 1671) au fost scrise când a orbit și când se afla într-un oarecare pericol politic (după restaurarea lui Carol al II-lea), ca și Samson Agonistes 1671, o dramă poetică bazată pe modelul tragediei clasice grecești, dar cu subiect biblic, o piesă de teatru puternică, deși nespecifică genului.

Poemul în versuri albe Paradise Lost (Paradisul pierdut) a apărut în 1667 în zece cărți; a doua ediție, în care Milton reorganiza cele zece cărți inițiale în doisprezece, a apărut în 1674. Acesta este considerat a fi cel mai mare poem epic în limba engleză. În Paradise Lost și Paradise Regained, un al doilea poem în versuri albe în patru cărți, limbajul lui Milton este distins și căutat, abundând în aluzii biblice și clasice, reprezentări alegorice, metafore, jocuri de cuvinte și ornamente retorice. Milton a mai scris 18 sonete în limba engleză și alte 5 în limba italiană, care respectă în general stilul petrarchian și sunt acceptate ca fiind printre cele mai frumoase sonete scrise vreodată.

Lucrări poetice și dramatice

1631: L'Allegro
1631: Il Penseroso
1634: Comus (a masque)
1638: Lycidas
1645: Poeme ale d-nului John Milton, în engleză și latină, (Poems of Mr John Milton, Both English and Latin)
1655: On the Late Massacre in Piedmont
1667: Paradisul pierdut (Paradise Lost)
1671: Paradisul regăsit (Paradise Regained)
1671: Samson agonizat (Samson Agonistes)
1673: Poeme pentru diferite ocazii (Poems, &c, Upon Several Occasions)

Proză politică, filosofică și religioasă

Of Reformation (1641)
Of Prelatical Episcopacy (1641)
Animadversions (1641)
The Reason of Church-Government Urged against Prelaty (1642)
Apology for Smectymnuus (1642)
Doctrine and Discipline of Divorce (1643)
Judgement of Martin Bucer Concerning Divorce (1644)
Of Education (1644)
Areopagitica (1644)
Tetrachordon (1645)
Colasterion (1645)
The Tenure of Kings and Magistrates (1649)
Eikonoklastes (1649)
Defensio pro Populo Anglicano (First Defense) (1651)
Defensio Secunda (Second Defense) (1654)
A treatise of Civil Power (1659)
The Likeliest Means to Remove Hirelings from the Church (1659)
The Ready and Easy Way to Establish a Free Commonwealth (1660)
Brief Notes Upon a Late Sermon (1660)
Accedence Commenced Grammar (1669)
History of Britain (1670)
Artis logicae plenior institutio [Art of Logic] (1672)
Of True Religion (1673)
Epistolae Familiaries (1674)
Prolusiones (1674)
A brief History of Moscovia, and other less known Countries lying Eastward of Russia as far as Cathay, gathered from the writings of several Eye-witnesses (1682) [4]
De Doctrina Christiana (1823).

Fragment din “Micul Prinț” de Antoine de Saint-Exupery

- Micule Prinţ, poţi iubi un om aşa cum iubeşti o floare?
- Bineînţeles, oamenii sunt ca nişte flori...
- Ce înseamnă a iubi?
- Admiraţie, aprecierea prezenţei, dorinţa de a-i aduce bucurie, mulţumire, linişte, aventură…
- Mai avem nevoie de cuvinte în iubire?
- Foarte puţin, foarte rar… sentimentele adevărate deşi invizibile, se văd totuşi…
- Avem nevoie de a atinge în iubire?
- Nu intenţionat, dar e frumos când se întâmplă aşa… accidental, parcă…
- E important să ascultăm în iubire?
- Da, dar nu cuvintele în sinea lor. Ascultăm muzica… să aflăm de unde vin cuvintele.
- E nevoie de sacrificiu în iubire?
- Când cu bucurie oferi tot ce ai şi tot ce eşti, se poate numi sacrificiu? Se numeşte dar. Daruirea este implicită în iubire. Cât un bob dacă ții pentru tine, la ce-ţi poate folosi?
- Ştii să iubeşti frumos, Micule Prinţ!
- Se poate şi altfel? Cum iubesc oamenii?
- Oamenii văd, le place şi apoi vor proprietatea, să le aparţină numai lor ceea ce le place, să o ţină închisă în casa lor unde numai ei o pot privi şi atinge oricând doresc. Sunt capabili să ucidă pentru asta.
Oamenii vorbesc mult şi cer iubirii lor să se schimbe după ideile lor. Apoi se plictisesc de ea şi vor alta.
- Ciudat că numesc asta iubire!
- Cum ar trebui numită?
- Nu ştiu… nu am cuvinte prea multe...

Scrisoarea Ta - Octavian Goga

Scrisoarea ta mi-a destrămat
a visului beteală,
ce viperă ţi-a-mprumutat
Veninul drept cerneală?...

Cu slova ta vin anii toţi,
și-n vraja lor mă fură...
în rostul ei mărunt cum poţi
să-nchizi atâta ură?...

Cetind-o azi, ca alte dăţi,
în mine-un gând tresare:
ce-ar fi s-o sfârtic în bucăţi
și s-o arunc în mare?

Din ale scrisului tău veşti
otrava s-ar desprinde,
ca mâine-atât amar de peşti
pescarii n-ar mai prinde...

Fraţii - Gheorghe Pituț

Fratele meu are turme,
fratele meu are aur,
fratele meu are neveste
şi roabe frumoase,
fratele meu e puternic şi rege.
Eu am răbdare,
eu am o sete,
eu am un cântec şi o iubită
ea e înaltă
şi foarte blândă
şi otrăvită.
Eu îmi iubesc fratele
mai mult
decât toate femeile lui,
dar el mă scuipă şi mă alungă.
Îmi scot iubita din hambare
mi-o port anume
prin curţile lui,
vai! el n-o ştie, însă o cheamă
ca-ntr-o uitare,
ca-ntr-o beţie.
Nebun în noapte, cu un prieten
dintr-un oţel ascultător,
alerg pe trepte,
pătrund în case
dar deodată mi-e foarte dor
de doamna mamă,
de domnul tată,
m-apucă somnul, abia mă port -
pe când soldatul din turn aduce
palizi în braţe
un gând şi-un mort.

Înțeleptul - Gheorghe Pituț

Înţeleptul nu doarme noaptea
şi ziua nu cântă.
Când Soarele răsare
binecuvântă turnurile
şi oamenii
care-au scăpat din somn.
Atât de tainic
trece printre semeni
că rareori îl vede cineva.
Dacă-l întreabă lumea
spune un cuvânt
rotund şi greu
ca piatra dintr-un râu
şi mai ales:
să poţi privi-ntr-un om
e cea mai mare
întâmplare.

Fără motiv - Gheorghe Pituț

Numai vara ne mai adunăm
puterile
sub acoperișul casei din sat.
Cinci frați semănați
pe așezări depărtate
în gând pe rând ne rugăm:
mamă, lasă-mă să dorm
la umbra ta,
ocrotește-mă, tată
cu brațele tale.
Simțim ceva ca și cum
n-am fi născuți pe deplin,
că mult din părinți
ne mai este dator.
într-o zi de odihnă a satului
în jurul mesei strânși
laolaltă
pe ochii tatălui
trăiește privirea surorii,
ochii mei și ai mamei
fac pârghii metalice-n aer.
Nu știu de ce
începe atunci, din senin
fără cuvinte, fără motiv,

să ne scuture casa un plâns că se aud în cer bârne din alte planete trosnind.

Gheorghe Pituț - Biografie

Gheorghe Pituț s-a născut la 1 aprilie 1940 în comuna Siliște de Beiuș, și s-a stins la București în 6 iunie 1991.
A urmat studiile primare in satul natal (1946-l950) și gimnaziale la Sudrigiu (1950-l953). Școala de Silvicultură din Năsăud (1953-l956) și Școala de maiștri forestieri din Sighetul Marmației (1958-l961).
A urmat Facultatea de Filologie a Univ. din Cluj (1962-l964) și București (1964-l967) apoi a primit o Bursă de studii în Germania se Vest 1970 - 1972.

Corector (1967-l968) la Gazeta literară, redactor (1968-l970) și secretar general de redacție (1970-l971) la revista România literară; redactor (1973) și secretar de redacție (din 1974) la Viața Românească.

Dupa debutul cu versuri, in Tribuna (1963), colaborează și la Amfiteatru, Luceafărul, Romania literară, Viața Românească etc. Primul volum tipărit (Poarta cetății, 1966 apoi (Cine mă apără, 1968; Ochiul neantului, 1969; Sunetul originar, 1969; Fum, 1971), Cu Stelele fixe (1977).

Numeroase din versurile sale au o concentrare aforistică, ce echilibrează perfect continutul ideii cu concretul imaginii sau il prelucrează muzical, făcând - cum a observat St. Aug. Doinaș, care a întâmpinat elogios cartea - „din jocul liric al conceptelor o adevărata «poezie pură»". Acelasi comentator precizează că Gheorghe Pituț nu este un „poet intelectualist care transpune programatic în versuri un corp de idei personale sau împrumutate, asupra lumii", ci rămâne o natura elementară, poezia sa „filosofică" hrănindipu-se dintr-o „stare aurorala a sufletului".

Opere
Poarta cetatii, versuri, Bucuresti, 1966;
Cine ma apara, versuri. Bucuresti, 1968;
Ochiul neantului, versuri, Bucuresti, 1969;
Sunetul originar, versuri. Bucuresti, 1969;
Fum, versuri, Bucuresti, 1971;
Stelele fixe, versuri. Bucuresti, 1977;
Noaptea luminata, versuri, cu o pref. de M. Ungheanu, Bucuresti, 1982;
Locuri si oamei scriitori si parabole, publicistica. Bucuresti, 1982;
Aventurile marelui motan criminal Maciste, roman. Bucuresti, 1983.

Inimă de mamă - Dumitru Matcovschi

Inimă de mama, inimă de tată,
cade stea din ceruri roșu fulgerată.
Inimă de tată, inimă de mamă,
cade iară frunza codrului de-aramă.

Toamnă obosită, toamnă zbuciumată,
inimă de mamă, inimă de tată.
Iarna-nzepezită, cruntă ca o vamă,
inimă de tată, inimă de mamă.

Grea, tot grea, de piatră
noaptea peste vatră;
câinele pândește
luna și o latră.

Grea, tot grea, de hume
noaptea peste lume;
glontele pândește
inima anume.

Inimă de mamă, inimă de tată
a trecut o viață ca o clipă, iată
Inimă de tată, inimă de mamă
două doruri strânse nod într-o năframă.

Dincolo de noapte,
dincolo de vânt
clopote albastre
se aud bătând.

Dincolo de ploaie,
dincolo de dor
se intorc copiii
la părinții lor.

De profundis (Rugăciune de miner) - Simion Felix Marțian

Mă cheamă adâncul din nou
și beznei cu râvnă mă dărui,
dar nu sunt prin asta erou
chiar dacă pot munţii să-i nărui.

Cu patimă dau ce-i de dat
și-n miez sfredelesc azi Carpaţii
cu braţ de oţel, încordat,
dar nu cer prin asta ovaţii.

Nu, nu sunt deloc un titan,
ci om ce câştigă cu trudă
făcând cu sudoare un ban,
căci, iată! - şi casca mi-e udă.

Afară m-aşteaptă ai mei:
băieții pe Jiu, dau la peşte,
iar fata, leit mama ei,
acasă cu ea, gângureşte.

Şi ochii mi-s umezi de dor,
dar ceva deasupra trosneşte;
în spate mă-ngheaţă-un fior
iar inima-n piept se opreşte.

Nu, nu! - strig spre cer. Doamne, nu!
În mâna-Ţi divină sunt toate
și ştiu că de-aici numai Tu
mai poţi cu-ndurare-a mă scoate.

Te chem de aici, din genuni,
știind că puterea-Ţi divină
mai face şi astăzi minuni
și-aduce în beznă lumină.

Mai vreau să-i revăd pe ai mei,
mai vreau să ajung iar acasă
și-apoi, împreună cu ei,
să simt că şi masa e masă.

Şi-n pacea venind ca răspuns
am zis: de acum, sfinte Tată,
trăi-voi de rugă pătruns
și eu şi familia toată!

Interior de toamnă - Yvonne Rossignon

La geamuri torc motanii suri, de ploaie,
și se topesc polenuri de lumină;
spinările aripate își îndoaie
arghanghelii copaci, peste grădină.

Te adâncește umbra’n catifele
albastre, de tăceri, și lin îți cerne
pe umeri luminiș rotund, de stele -
și doar pe-un braț, alunecări de ierne.

Se pare c’ai crescut din porțelanuri
umplând din tine sara, luminoasă -
și repetată-n limpezile planuri
din muchii de cristal de frângi prin casă.

Din vaze se desfoaie tufănici
pe mâna ta, de albă ca zăpada -
scriind desenuri fine de arnici.
Și-afară’ncet... se descompune strada.

Ciclu încheiat - Yvonne Rossignon

Așează-mă între frunzele tale,
și mă odihnește între rădăcini;
prelungește-mă în vieți vegetale,
și’n fructe de lumină în grădini.

Am mers tot drumul, Doamne,
de la copilărie la bătrânețe,
de la primăvară la toamne
cu șuvițe de brumă pe fețe.

Mi-am împlinit ursita deplin:
am dus creștinește poverile
făr’ să cârtesc și să mă’nchin,
cum ți-au fost cu mine vrerile.

N’am acut parte de bucurie;
poate n’am știut să mi-o caut -
am rămas din copilărie,
mână tânguită de flaut.

Și dacă m’am bucurat - mărunte
și de copil mi-au fost bucuriile
m-am bucurat de mieii albi, cu frunte
de muguri și de păpădie.

Cu sfârc de lapte’n buza iezilor;
m-am bucurat de necuratul lor joc,
și de’nflorirea zăpezilor
din muguri cu sevele în ghioc.

Spaimă - Yvonne Rossignon

În piept simt o tresărire,
o curgere de rădăcini,
cum aș vrea, cum aș vrea să mă opresc!
Degetele să mi le afund în pământul
moale, să las să se scurgă
de pe obrazul tânăr al fructelor
care se vor colora, sângele meu.
Să-mi trec mâna printre pletele
dese și umede ale unei domnișoare
care și le usucă cu pleoape de trandafiri
să-mi spun mie însămi:
sunt aici, perenă.
Și când în zbor se va desprinde
sunetul de clopot al orelor și
cel care a fost al meu
se va duce departe,
va putea să-mi spună fără să tremure:
vei reînflori. Și adormindu-mă
împăcată și sigură
în timp ce dulcea boltă a cerului răsună
înalt, coroane de bronz, clopote...
clopote... neobosit
până ce mirii cad în fărâme.

Sonatină - Yvonne Rossignon

Va fi o zi albastră, de mătasă

în care s’or topi, zburând, corole

de fluturi moi desprinși din alveole

de sidefatw mâni de chiparoasă.

Vor fi ciobani cu turme mici, de vată -

și toate-or fi în câmpuri cum în poze;

și miei cu muguri de cornițe roze,

cu lână luminoasă și curată.

Vor di scufițe roșii prinse’n horă

de maci, în inimă de holde line.

În jocuri mici, în pulbere, cu mine,

vor fi’n țărână mâini cu duh de soră.

În zbenguiri de coaptă vegetală

voi fi alăturea de tine, soră mică; -

ți-oi înflori în pumni, lumânărică

și-ți voi muri, cu iarba, subt sandală.

Mă voi trezi în mir curat, de rouă -

când crini de lună, galbeni, se deschid

m’oi face greiere să-ți cânt un lied

sub lujeri de lumină frânți de rouă.