fragment
Cartea I
De-a Omului primă nesupunere, și fructul
acelui interzis copac al cărui gust de moarte
aduse moarte în Lume, și tot necazul nostru,
cu dorul Edenului, până un Om mai înalt
ne readuse, redând tronul de har,
cântă, Muză cerească, cum, pe vârful tainic
al Orebului, ori Sinai, ai inspirat
acel cioban ce primul învăță alesul grâu
în început cum ceruri și pământ
s-au ridicat din Haos: ori, dacă muntelui Sion
te-ncântă mai mult, și izvorul Siloa ce curse
iute la oracolul lui Dumnezeu, atunci
invoc ajutoru-ți cântului meu cu țipăt,
că nu cu zbor jos, vreu să trec
peste muntele Aonian, în timp ce urmărește
lucruri neîncercate încă în proză ori în rime.
Și înalt tu, O Spirit, ce preferi
în loc de orice temple inima dreaptă și pură,
mă-învață, căci tu afli; cel dintâi,
ai fost și cu aripi sfinte întinse,
turturea rea dormind în vast Abis,
dându-i viața: ce în mine-i bezne
iluminează, ce-i slab apără și păzește;
pentru ca la înălțimea acestei mari lupte,
să pot declara Providență Eternă,
și să justific căile Domnului în oameni.
Spune întâi - căci Cerul n-ascunde nimic vederii tale,
nici adâncul câmp al Iadului - spune întâi ce cauză
ne mișcă strămoșii, în starea fericită,
iubită de Cer atât, să cadă
din Demiurg, să-i calce testamentul
pentru o poruncă, domni ai Lumii mai mult.
Cine-i seduse întâi către nefericita revoltă?
Al infernului șarpe; a fost el cel a cărui-nșelăciune
izvorâtă din pizmă și întoarcere de rău, minți
Muma omenirii, în timp ce mândria-i
îl izgoni din cer, cu toată oastea
de Angeli rebeli, de-al căror ajutor, dorind
în glorie fii peste-ai lui tovarăși,
credea că l-a ajuns pe Cel Înalt
de se luptă, și cu vană țintă
împotriva tronului și monarhiei de zeu,
cercă profan război în cer, bătaie mândră,
cu deșartă luptă. El Puterea fără capăt
îl azvârli în flăcări din spațiul de eter,
cu rea ruină și ardere, jos
în pierzare fără fund, unde să vie
în lanțuri fără leac și foc urgii,
cel ce-ndrăzni să cheme pe Dumnezeu la luptă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează