Numai vara ne mai adunăm
puterile
sub acoperișul casei din sat.
Cinci frați semănați
pe așezări depărtate
în gând pe rând ne rugăm:
mamă, lasă-mă să dorm
la umbra ta,
ocrotește-mă, tată
cu brațele tale.
Simțim ceva ca și cum
n-am fi născuți pe deplin,
că mult din părinți
ne mai este dator.
într-o zi de odihnă a satului
în jurul mesei strânși
laolaltă
pe ochii tatălui
trăiește privirea surorii,
ochii mei și ai mamei
fac pârghii metalice-n aer.
Nu știu de ce
începe atunci, din senin
fără cuvinte, fără motiv,
să ne scuture casa un plâns că se aud în cer bârne din alte planete trosnind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează