În piept simt o tresărire,
o curgere de rădăcini,
cum aș vrea, cum aș vrea să mă opresc!
Degetele să mi le afund în pământul
moale, să las să se scurgă
de pe obrazul tânăr al fructelor
care se vor colora, sângele meu.
Să-mi trec mâna printre pletele
dese și umede ale unei domnișoare
care și le usucă cu pleoape de trandafiri
să-mi spun mie însămi:
sunt aici, perenă.
Și când în zbor se va desprinde
sunetul de clopot al orelor și
cel care a fost al meu
se va duce departe,
va putea să-mi spună fără să tremure:
vei reînflori. Și adormindu-mă
împăcată și sigură
în timp ce dulcea boltă a cerului răsună
înalt, coroane de bronz, clopote...
clopote... neobosit
până ce mirii cad în fărâme.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează