Mă cheamă adâncul din nou
și beznei cu râvnă mă dărui,
dar nu sunt prin asta erou
chiar dacă pot munţii să-i nărui.
Cu patimă dau ce-i de dat
și-n miez sfredelesc azi Carpaţii
cu braţ de oţel, încordat,
dar nu cer prin asta ovaţii.
Nu, nu sunt deloc un titan,
ci om ce câştigă cu trudă
făcând cu sudoare un ban,
căci, iată! - şi casca mi-e udă.
Afară m-aşteaptă ai mei:
băieții pe Jiu, dau la peşte,
iar fata, leit mama ei,
acasă cu ea, gângureşte.
Şi ochii mi-s umezi de dor,
dar ceva deasupra trosneşte;
în spate mă-ngheaţă-un fior
iar inima-n piept se opreşte.
Nu, nu! - strig spre cer. Doamne, nu!
În mâna-Ţi divină sunt toate
și ştiu că de-aici numai Tu
mai poţi cu-ndurare-a mă scoate.
Te chem de aici, din genuni,
știind că puterea-Ţi divină
mai face şi astăzi minuni
și-aduce în beznă lumină.
Mai vreau să-i revăd pe ai mei,
mai vreau să ajung iar acasă
și-apoi, împreună cu ei,
să simt că şi masa e masă.
Şi-n pacea venind ca răspuns
am zis: de acum, sfinte Tată,
trăi-voi de rugă pătruns
și eu şi familia toată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează