La geamuri torc motanii suri, de ploaie,
și se topesc polenuri de lumină;
spinările aripate își îndoaie
arghanghelii copaci, peste grădină.
Te adâncește umbra’n catifele
albastre, de tăceri, și lin îți cerne
pe umeri luminiș rotund, de stele -
și doar pe-un braț, alunecări de ierne.
Se pare c’ai crescut din porțelanuri
umplând din tine sara, luminoasă -
și repetată-n limpezile planuri
din muchii de cristal de frângi prin casă.
Din vaze se desfoaie tufănici
pe mâna ta, de albă ca zăpada -
scriind desenuri fine de arnici.
Și-afară’ncet... se descompune strada.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează