Horia Roman Patapievici

Ceea ce este uluitor în țara noastră este ușurința cu care se trece de la un lucru la altul. Asistăm de ani de zile, la același scenariu. Ceva se întâmplă. Și stârnește imediat o furtună de reacții. Toată lumea se angajează în dispute, certuri și dezbateri. Atât de intense și pătimașe sunt acestea, încât ar părea că nimeni niciodată nu va abandona subiectul, până ce acesta nu va fi complet și definitiv lămurit. Or, ce se întâmplă de fiecare dată este că, după câteva zile, subiectul moare de la sine. Subiectul moare, dar agitația rămâne - și anume, legatâ de alt eveniment, care mobilizează, întocmai ca precedentul toate energiile, toate pasiunile, toată atenția, toată încrâncenarea.

Vladimir Streinu - Biografie

Vladimir Streinu, pseudonim al lui Nicolae Iordache (a mai semnat și Apollonius), s-a născut în comuna Teiu, din județul Argeș, ca fiu al lui Șerban Iordache, din neam de moșneni, agricultor foarte avut, și al Leancăi.

A absolvit școala primară din satul natal în 1912, după care intră la Liceul I.C. Brătianu din Pitești, unde promovează primele patru clase. În anul scolar 1916/1917, prin suspendarea cursurilor pe teritoriul țării, ocupată de trupele germane, întrerupe școala și se refugiază în Moldova. În aprilie 1917, la 15 ani, declarându-se mai mare ca vârsta, se înscrie voluntar în armată. Va fi repartizat la Regimentul 29 infanterie, compania 10, Dorohoi. Între 1 octombrie 1917 - 21 iunie 1918, a urmat cursurile unei școli militare, primind gradul de sergent. Lăsat la vatră, timpul petrecut în armata i se socotește o clasă, a V-a, iar clasa a VI-a o absolvă în particular. Continuă la zi clasele următoare la Pitești. Din această perioadă datează primele sale încercări literare

În 1920, după bacalaureat, se înscrie la Facultatea de litere și filosofie din București, specialitatea Filologie modernă (Franceză). Are ca profesori pe Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Charles Drouhet. Tot acum ia contact cu viața literară. În 1922, cu sprijinul poetului Vasile Voiculescu, este angajat secretar de redacție la revista Cugetul românesc, scoasă de Tudor Arghezi și Ion Pillat. În același timp, începe să frecventeze cenaclul Sburătorul.

În 1924, susține examenul de licență, după care e numit profesor la Liceul Traian din Turnu Severin. Aici o cunoaște și se căsătorește cu profesoara Elena Vasiliu, viitoarea scriitoare Elena Iordache-Streinu. În 1925, e profesor în București, iar peste un an, Vladimir Streinu pleacă la Paris, unde pregatește o teză de doctorat despre Rimbaud, având conducător pe profesorul Fortunat Strowsky.

Încă din 1926 fusese angajat ca redactor la revista Sburătorul, în paginile căreia publică cea mai mare parte din poeziile sale. Întors în țară în 1927, este numit profesor la Găești. Acolo scoate peste un an revista Kalende, împreună cu Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu și Tudor Șoimaru. Întreprinde o nouă călătorie de studii în Franța, la Nancy. După 1929 continuă să fie profesor la Găești și Pitești, până în 1938, când se stabilește definitiv în București, funcționând mai întâi la Școala normală de băieți și apoi la Liceul Mihai Viteazul. Făcând politică țărănistă, a fost pentru scurtă vreme (1932-1933) deputat.

Criticul literar afirmat la Sburătorul, dar mai ales la Kalende, este redactor-șef la Gazeta (1935 -1938), iar din 1935, redactor la Viața literară și la Revista Fundațiilor Regale, unde va ramâne până în 1941, când noua conducere (Dumitru Caracostea) îl concediază, împreuna cu Tudor Vianu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, din cauza orientării lor democratice.

Va reveni la Revista Fundațiilor Regale între 1945 - 1947. Din 1942, Vladimir Streinu a fost numit director al revistei Preocupări literare, care, din 1943, devine Kalende. În 1947, criticul își susține examenul de doctorat la Universitatea din Iași cu o teză despre Versul liber românesc. Dar în același an, este încă o dată concediat de la Revista Fundațiilor Regale, dat afară din învățământ din cauza vederilor sale politice anticomuniste. Încă din 1945, figura printre membrii fondatori ai Asociației de rezistență culturală Mihai Eminescu.

Între 1948 - 1951, Vladimir Streinu este bolnav de plămâni, suferind o toracoplastie. După ce se reface, între 1953 - 1955, neavând nici un mijloc de existență, va presta umilitoare munci necalificate, precum paznic și ghid al muzeelor din parcul Herăstrău (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar. Din 1955, se află angajat ca cercetător stiințific principal la Institutul de lingvistică al Academiei, până în 1959, când înscenându-i-se o listă de fapte imaginare, este arestat (alături de alți intelectuali de forță interbelici, precum Constantin Noica) și condamnat la 7 ani închisoare pentru motive, evident, politice. Eliberat în 1962, devine cercetător științific principal la Institutul de Istorie și Teorie Literară (în 1965) la propunerea lui George Călinescu. Reabilitat, în 1969 a fost numit director la Editura Univers, profesor onorific la Facultatea de limbă și literatură română a Universității din București, unde ține un curs despre Estetica poeziei românești. Moare din cauza unui infarct miocardic, la 26 noiembrie 1970.

Sursa Wikipedia

Eugeniu Speranția - Biografie

Eugeniu Speranția (n. 18 mai 1888, București, România - d. ianuarie 1972) a fost un poet, estetician, eseist, sociolog și filozof român.
S-a născut la București și a fost fiul folcloristului Theodor Speranția și a soției Elena (născută Cruceanu), o rudă a poetului Mihail Cruceanu.

A urmat liceul primar și liceul în București, absolvind în 1906. În acel an, și-a făcut debutul publicat, în "Vieața Nouă" a lui Ovidiu Densușianu. Înainte de aceasta, frecventase cercul lui Alexandru Macedonski. În 1910, a absolvit facultatea de filozofie a Universității București. Doi ani mai târziu, își ia un doctorat în literatură și filozofie; teza sa s-a ocupat de apriorism pragmatic. A urmat cursuri de specialitate în Germania din 1913 până în 1914. Profesor de liceu din perioada în care era încă student, Speranția a fost expediat în noua achiziție a provinciei Transilvania, în urma Primului Război Mondial, ocupând funcția de director al învățământului superior pentru Cluj (1919-1921), profesor la academia de drept din Oradea (1929-1934) și profesor de sociologie și filozofie de drept la Universitatea Cluj (1934-1949).

A contribuit cu poezii și articole la Flacăra, Vieața Nouă, Cele trei Crișuri, Românul literar, Revista celorlalți, Farul, Revue Roumaine, Luceafărul, Gând românesc, Gândirea, Steaua și Familia, folosind uneori pseudonime Eugenius, Genică, Corina Lazzariny, Victor Olimp, Victor Spoială, Victor Talpă și Cerchez.
Speranția a fost un participant timpuriu la mișcarea simbolistă locală, trăgând laude din partea lui Macedonski, Densusianu și Gheorghe Bogdan-Duică. Salutat, în același timp, de Constantin Rădulescu-Motru pentru contribuțiile sale la filozofie și sociologie, a fost un profesor format în spiritul școlii lui Titu Maiorescu. Cărțile sale publicate includ colecții de poezii simboliste (Zvonuri din necunoscut, 1921; Pasul umbrelor și al veciei, 1930, premiul Societății Scriitorilor din România; Sus, 1939), un roman (Casa cu nalbă, 1916), studii estetice (Frumosul ca poiă suferință, 1921; "Papillons" de Schumann, 1934, premiul Academiei Române), memorii (Figuri universitare, 1967; Amintiri din lumea literară, 1967), biografii scurte ale muzicienilor, eseuri filozofice, studii de psihologie (Psihologia gândirii, 1922) și de filozofie a dreptului (Principii fundamentale de filosofie juridică, 1936).

Membru al Societății Scriitorilor din România din 1916, precum și al asociațiilor internaționale pentru filozofii și sociologii juridici, a luat parte la numeroase congrese din străinătate. De asemenea, a întreprins o activitate culturală prodigioasă în Transilvania în primii ani de după război. Savant al mai multor discipline cu spirit enciclopedic, Speranția face parte din tradiția umanistă a României.

Trandafirii galbeni - Mihail Cruceanu

Trandafirii galbeni ce-i purtai aseară,
trandafirii galbeni, galbeni ca de ceară,
aplecați pe sânu-ţi ca-ntr-o rugăciune,
trandafirii galbeni, ce-ţi puteau ei spune?

Tremurând în ritmul pieptului săltat,
tu-i purtai cu fală, ca nişte trofee.
Din ce vază-ascunsă, oare, i-ai luat,
sau din care seră, sau din care-alee?

Trandafirii galbeni ce păleau mereu,
cu un zâmbet tainic şi sfios de stea,
erau reci ca gheaţa sufletului meu,
erau, poate, galbeni ca şi fruntea mea?

Ce-ţi puteau ei spune, adormiţi pe veci?
Prinși la sânu-ţi tânăr, trandafirii reci,
îngropaţi în cuta albelor dantele,
răspândeau aroma cântecelor mele.

Bătrânul sol - Mihail Cruceanu

Dac-ai plutit,
s-arăți corabia în care
ai străbătut întinsa mare,
de ani slăbit.

De vii călare,
arată-mi calul plin de foc,
ce te-a purtat, din loc în loc,
fără-ncetare.

De vii pe jos,
să-mi dai toiagul
cu care tânărul frumos
porrni, și-ajunse azi "moșneagul".

Dar el tăcu,
și mâna galbenă-mi întinse;
tăcerea sufletu-mi cuprinse;
și el tăcu...

Mihail Cruceanu - Biografie

Mihail Cruceanu 13 decembrie 1887 - 7 iulie 1988 s-a născut la Iași ca fiul al doctorului Mihail Cruceanu și soției sale Ecaterina (născută Petrovanu). A urmat liceul la Ploiești și Pitești, obținându-și diploma în 1906 la Liceul Sfântul Sava din București. S-a înscris la Universitatea din București, unde a luat licența în drept (1911) și literatură și filozofie (1913). Ulterior a predat la liceu la Alexandria, Craiova și București. Și-a făcut debutul poetic în Revista literară în 1904. Deși s-a asociat cu cercul lui Alexandru Macedonski, el a fost mai aproape de grupul Vieața Nouă al lui Ovid Densusianu. Primul său volum publicat a fost Spre cetatea zorilor din 1912. Între 1911 și 1913, a intervievat o serie de figuri culturale; acestea includeau Macedonski, Densusianu, Alexandru Vlahuță, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Dimitrie Anghel, Ioan A. Bassarabescu și Mihail Dragomirescu. Recenziile care au publicat opera sa includ Farul, Vieața Nouă, Sărbătoarea eroilor, Versuri și proză, Revista celorlalți, Flacăra, Adevărul literar, Îndreptar, Românul, Zorile, Revista Funda pentru Regale, Luceafărul, Viața Românească și România Literară.

Cruceanu a intrat în mișcarea muncii în 1919 și s-a alăturat Partidului Comunist Român la fondarea sa din 1921, deținând diverse funcții de conducere. Partidul a fost interzis în 1924, el fiind arestat și încarcerat cu diferite ocazii pentru activitatea sa politică. După 23 august 1944 și legalizarea partidului, el a continuat să fie activ în plan social și politic. Din 1950 până în 1970, a fost profesor la facultatea de limba și literatura română a Universității din București. De asemenea, a ocupat funcția de președinte la București al Societății de Științe Filologice.

Poezia simbolistă a lui Cruceanu a apărut în Altare nouă (1915), Fericirea celorlalți (1920) și Lauda vieții (1945); ultimul a avut atingeri realiste socialiste. Antologia din 1968 Versuri a reînviat un poet al cărui mediu și expresii aparțineau la începutul secolului XX. Opera de proză din 1924 Povestiri pentru tine a fost o incursiune în literatura fantastică; Perpessicius a comentat stilul său sigur și ideile unui „lirism esențial”. Memoriile sale, publicate în 1973 ca De vorbă cu trecutul, au inclus o serie originală de amintiri.

Bibliografie

Spre cetatea zorilor, Târgoviște, 1912
Altare nouă, Târgu Jiu, 1915
Fericirea celorlalți, Craiova, 1920
Povestiri pentru tine (schiță proză fantastică), București, 1924
Lauda vieții, București, 1945
Poezii alese, București, 1957
Versuri, București, 1968
Al. Dobrogeanu-Gherea, with Fl. Tănăsescu, București, 1971
Pălării și capete, București, 1972
De vorbă cu trecutul, București, 1973
Poeme alese, Craiova, 1974
Poeme, București, 1985
Lauda vieții, ed. F. Firan, Craiova, 1987
Scrieri în proză, ed. C. Mohanu, București, 1987.

Sursa Wikipedia

Interplanetarii - Mira Simian Baciu

Murim în fiecare stea
lăsăm sămănța-n fiecare vulcan
cruce ruptă, troița Pacificului...
cenușa aruncată-n vânt
în ocean pentru peștii arămii
sau stele căzătoare ascunse-n mărgean.

Mâine vom fi ulcele cu laptele privighetorilor
sau a ciocârliei oprite-n soare…
pietriș des
oasele munților
sfărâmate de inkași ca să crească porumbul.
Mâine vom fi trestia de zahăr
lângă țeposul ananas
sau tictacul șopârlei în noapte
dialogul păsării, cioc roșu...
toaca de la Cozia
atârnând soarele
în fiecare picătură de rouă.

Despărțire - Mira Simian Baciu

Intrați în mine cimitire havaiene
palmieri înalți moartea-mi legănați
bărci albe, păsări, frunze plutitoare
bucăți de lemn cu corpuri arse în soare
pești vii, veniți, duceți-mă la mal.

Am rătăcit prin parcuri tropicale
am ascultat tăcerea unui lac
și în zăpada vârfurilor goale
am căutat răspunsul unui veac.

Val de culoare, rochii havaiene.
Negrul păcat al unui păr nativ.
Veniți încolăciți-mă în trene
și în bătaia tobelor bahiene
duceți-mă la groapă, în sfârșit.

Balcoane - Mira Simian Baciu

I.
Leagănul alb lângă ușa deschisă
iarna vrăbii, vara fluturi și mușcate,
piața. Birjarii, cai adormiți,
felinarul. Cârciumi aburite
cafeneaua „La Doi Băieți”,
haine, haine, pălării și haine…
piața cu patru colțuri,
patru străzi
patru biserici
pe deal în sus Sfânta Paraschiva
ultimul popas. Corul, popa-n odăjdii,
dricul, fracul lui Limbă lăutarul,
muzica militară, tobe
voaluri negre, ciori.
Gologani aruncați spre cer căzând năuci
în noroi și-n mâini de țigani,
în vale, cimitirul. Noaptea
cucuvaia din turn plânge pentru cei trași pe roată
arși de vii, burți spintecate de ghete negre murdare…
bunica ieșea de la slujbă, la patru
urca dealul greu, cernită,
cu dreapta strângea mătăniile roase
cu stânga, darul, mălai dulce,
altă stradă. Plimbările la șase.
Turnurile, parcul în fum.
Vals și mazurcă
slujnice la braț cu ordonanțele
în pantofi de pâslă, miros de „Plugari”,
gara, castanul la fereastră.
Pe balcon fata șefului așteaptă trenul
încolăcită-n năframa neagră.

II.
Han agățat între mare și stânci
sub el lacul. Răsărit, flamboaianții strig.
Ghitare. Crătiți cântând
tobe-ncinse în focul din colțul străzii
copii, ologi, orbi și câini
pasul reginei, regina neagră
albastra regină coborând dealul
prăpăstii seci pline de stele…
vrăjitoarele aprind colivele mării
cocoșul așteaptă
regii își pun mantiile albe
îngerii negri înfig lumânări
lângă val.

Mira Simian Baciu - Biografie

Poeta Mira Simian Baciu (16 mai 1920 - 2 iulie 1978) a fost fiica avocatului Dinu Simian din Râmnicu Vâlcea. A fost căsătorită cu poetul Ștefan Baciu în 1945 devenindu-i: sfetnic, colaborator, susținător, prieten și companion devotat și dedicat. Pentru soțul ei, Mira a rămas toată viața un om, ca nimeni altul, un spirit idealist și clarvăzător, înzestrat cu mare energie creatoare dar și multă empatie și înțelepciune.
Farmacistă ca formare profesională, Mira a profesat mai ales în străinătate. Spirit poliglot-cunoștea șapte limbi străine, ajunge traducător-interpret la conferințe internaționale, dar și traducător oficial al Camerei Deputaților din Brazilia.

La Seattle, și-a început cariera didactică, ca profesor de limba și literatura spaniolă, dezvoltată și încununată la Universitatea din Honolulu cu un Master of Arts (luat în S.U.A.) apoi cu un doctorat la Universitatea din Strasbourg (Sentimentul morții în opera lui Eugen Ionescu), unde ajunge profesor universitar de literatură franceză contemporană.
A publicat poezie în limba română (Farmece,1966; Cântec de frunză, 1976) și franceză (Houla, Macoumba, Hora, 1973), schițe (Fata lui Temelie, 1974) și eseul Charles d’Orléans et Ronsard, poeți de avangardă; scriind versuri, proză, articole și recenzii la multe reviste ale exilului literar românesc.

În ultimul ei an de viață, pentru a-și alina suferința unei boli devastatoare, a început să picteze „amintirile” locurilor dragi străbătute împreună cu soțul ei, Ștefan. Ceea ce a rezultat este o serie de lucrări realizate în acuarelă, pline de culori, calde, pastelate, inundate de lumină, impregnate de o puternică prezență feminină diafană și discretă, așa cum a fost însăși viața Mirei alături de cel pe care l-a iubit necondiționat, poetul și soțul, Ștefan Baciu.

Plină de generozitate și după moarte, Mira a dispus, prin testament, ca din vânzarea bunurilor personale, să se creeze la Universitatea din Hawaii o bursă pentru studenții interesați de cercetarea influențelor românești în literatura și cultura franceză.

De dorul altor lumi - Artur Stavri

La geamul care dă-n grădină
se veștejește-ncet în glastră
și moare arsă de lumină
o drăgălașă floare-albastră.

Adusă-i din păduri bătrâne,
din țări cu umbră și isvoare,
cu primăvară ce rămâne
mereu și veselă și-n floare.

În foi păstrează din frumosul
azur al cerului de sară
și ne-a adus cu ea mirosul
străin de lungă primăvară.

Și moare-aici uscată-n glastră,
la focul arșiței de soare,
înstrăinata floare-albastră
din țări cu umbră și isvoare;

I-i sete de pădure-adâncă
și dor de-un vânt ușor s-o culce,
de șoapta apelor sub stâncă,
de primăvara veșnic dulce.

Și moare-n locul strâmt din glastră
și făr-o lacrimă de rouă
cum mor atâți pe lumea noastră
cu dorul sfânt de-o lume nouă.

Mamei - Mircea Micu

Mamă, acesta sunt!
Jumătate acoperit cu pământ,
cealaltă  jumătate se duce
și n-are nici cruce.

Tu ce mai faci? Ce mai spui?
Tristețea n-o împarți nimănui?
Tremură vișinul verde
și nu te mai vede…

Mamă, dacă ai putea să mă sorbi
noaptea târziu când adormi,
să mi se pară că m-ai văzut,
dragă din iarbă și lut,
să mi se pară, să ți se pară,
că se întoarce viața spre vară.

Pictura “În fața vetrei” - Ludovic Bassarab

Actorul - Mircea Dinescu

Azi scriem poezia pe mari bucăţi de pâine
arta-i maşinăria de curăţat cartofi
chiar tu vei fi cartoful sortit zilei de mâine
actor retras ca melcul în pantofi.

Iată cum din teroare pianul spală rufe
şi sar din pieptul nostru cameleoni de preţ
iată cum scoate limba ceasul zvârlit în tufe
ca vipera aprinsă de fiere şi dispreţ.

Iată cum umblă foamea prin cântec ca o mamă
cum calcă pacea beată pe morţii din tranşei
o mână scoate-n ceruri un înger de reclamă
o alta zvârle molimi pe turmele de miei.

Tu care-ţi pui pistolul la tâmplă ca pe-o floare
când sus în nori rânjeşte hazardul roz şi chel
tu care mori de noapte şi mori de fiecare
porţi viermele în palmă ca pe un scump inel.

De ce sunt trist - Artur Stavri

Îs trist și mă tot plâng de lume
din suflet jalea n-o mai sting -
și totuși văd că n-am anume
de ce să plâng...

Acele lumi din asfințit
mi-au fost și dulci și liniștite,
și-mi pare rău: le-aș fi dorit
altfel trăite.

Țin minte: multe-am îndrăgit;
le văd sfios m-așteaptă-n prag -
și-mi pare rău că n-am găsit
ce mi-a fost drag.

Vezi, - de ce-s trist nu știu anume;
simt doar că jalea mi-i ursită -
și-i fără leac: aștept o lume
altfel trăită.

Nu pot netihna să-mi alin
că nu mă plâng de câte știu:
plâng alte lumi – și nu mai vin...
și-i prea târziu.

Amintiri - Dănuț Cepoi

Orfane de vânt

au căzut sărutări

căutând printre zări

ultimul gând.

Și maci au rămas

volburând primăveri

niciodată uitând

tot ce-a fost ieri.

În șoapte ce mor

îți las amurgind

tinereți ce-am avut

clipe de-argint.

Și-ntr-o zi în Rai

zâmbind potolit

ïți vei aminti

tot ce-ai iubit.

Așa vei gândi

mergând printre flori

retrăind negreșit

mii de fiori...

Pictura “Maci de grădină în vas alb” de Emanuel Tancău

La țară - Artur Stavri

Se razămă pe dealuri un cer de flacări, sara; -
și--n sat la geamuri roșii amurgu-și bate para
de crezi că arde focul; la pomi, prin crengi, te-nșală
și cuiburi de jăratec și fire de beteală...

Prelung și rar din luncă s-aud tălănci sunând -
și-i un miros de iarbă cosită de curând.
Din deal căruți, prin nouri de colb aprinși de soare,
țin drumul și se-ndreaptă spre sat în goana mare.

Din țarină sătenii vin osteniți acasă;
ard focuri prin fânețe că-s mulți rămași la coasă;
auzi ici-colo doine și dulce să-nfioară
nelămuritul freamăt al liniștei de sară.

Se zugrăvesc în negru pe cerul luminat
și plopii nalți și turnul bisericei din sat,
vezi cumpăna fîntânei și streșinele joase
și berzele stând drepte într-un picior pe case.

Prin vișini stol de vrăbii își cântă sara bună;
oprită-i roata morii și toaca nu mai sună -
și de pe dealuri gâște sburând pripit se lasă
gălăgios devale și cad greoi pe-acasă.

În fiecare curte se-nalță nori de fum
și-n jurul mesei roată sătenii șed acum
de-și spun năcazuri multe și rare bucurii -
și cad apoi pe gânduri cu ochii la copii.

Dar umbra sărei crește, se-ntunecă mai tare -
și pomi și streșini, toate, par cufundate-n mare
că nopțile pe toate le-neacă la un loc;
rămâne doar în zare o geană ca de foc...

Jăratecul la vetre s-a stins pe nesimțite
și-auzi mișcare numai în staulul de vite.
Pe prispă dorm sătenii și rar pe la-nserat
clipesc la geamuri roșii opaițele în sat.

De-asupra tuturora-i o liniște adâncă
și doar pe la portițe în taină mai vezi încă
flăcăi și cu fecioare tiptil-tiptil s-adună
de-și prind în vorbe dorul, își spun de câte-n lună.

Târziu, când totul pare în dulce somn și-n pace,
câți ochi nu-s arși de lacrimi în casele sărace...
cătunul trist se-ntinde cernit de noapte-acum...
a mort și-a sărăcie un câne urlă-n drum.

Ciobănașul - Artur Stavri

Un ciobănaș cu turma lui
de-abea se mișcă,
doinind, în dorul nu știu cui,
din trișcă.

De mult nici nu mai știi ce vrea,
nici ce-i cu dânsul -
și-și răcorește inima
cu plânsul...

Și azi, pe deal, cu turma lui
de-abea se mișcă.
Doinind, în dorul nu știu cui,
din trișcă.

În fruntea turmei lui, mergea
cu fața’n soare, -
din ochi îi pică o mărgea
pe-o floare:

Pe alta’n gene o strivi
și alta pică:
de lacrimi nu poate zări
nimică.

Ca orb, în fruntea turmei lui
de-abea se mișcă,
doinind, în dorul nu știu cui
din trișcă.

O fată de la el din sat,
cea mai frumoasă,
s’a dus de mult și n’a mai dat
pe-acasă;

De mult nici nu mai știi ce vrea,
nici ce-i cu dânsul -
și-și răcorește inima
cu plânsul...

(Pictura “Cântecul Ciobănașului” de Nicolae Grigorescu)

Și noi ca dânsul - Artur Stavri

Din brazii deși crescuți pe stânci
ca umbre negre, un isvor
străbate greu păduri adânci
întunecat de umbra lor.

De mult spre lacuri verzi își cată
un drum pe unde să coboare
ca să-și pătrundă apa toată
de cer, de aer și de soare.

Dar câte valuri de isvor
se risipesc... și el pe drum
lovit de stânci la un pripor
s-a-mprăștiat ca nor de fum.

Și picăturile s-adună
în vădurele, jos, sub stâncă -
și uite-l iar pornit să-și spună
povestea lui mai dulce încă.

Se duc, de-a valma-n văi, cu dânsul
răsfrânte-n fața apei sure
priveliști, stânci și brazi și plânsul
nelămurit de la pădure.

Așa-ncărcat din munți aleargă
mai viu, mai repede, mai mare -
și tot ajunge-n valea largă
la cer nemărginit, la soare...

Artur Stavri - Biografie

Poetul Artur Stavri s-a născut în 10 noiembrie 1869 la Botoșani, și s-a stins pe 10 mai 1928 la Botoșani.
Studii la Liceul Național (și din 1888) la Facultatea de Drept a Univ. din Iasi.

A făcut politică liberală și a fost prefect de județ. Colaborator la numeroase periodice ale epocii, cu orientari variate: Adevărul, Contemporanul, Convorbiri literare, Lumea ilustrata. Noua revista romana, Povestea vorbei. Revista noua. Romania literara, Samanatorul, Vatra, Vieata etc. A semnat cu diferite pseudonimul: Astar, A star, Coresi, A. Coresi, Sfiriac. A facut parte din redactia revista Literatura si stiinta a lui Gherea, raspunzind de partea literara. Scoate impreuna cu I. Gorun Pagini literare (1899). Frecventeaza cercul literar condus de N. Beldiceanu , alaturi de D. Anghel , Ed. Gruber, A. Gorovei s. a. Voi.: Poesii. 1888-l894, 1894; De demult, poezii, 1897; Pe-acelasi drum, 1900; Clteva clipe, poezii, 1904 si Luminisuri, 1910.

Poet din generatia posteminesciana, format in atmosfera din jurul revistelor socialiste, Artur Stavri este un liric descriptiv (De ce mi-s dragi) pentru care peisajul este „o stare de spirit". Atras de tablourile vietii rurale, el se situeaza intre seninatatea bucolica, sagalnica, a pastelului lui Alecsandri (Ltnga foc, Pastorala, Dimineata, Zi de vara) si idila rustica, cu elemente de basm si balada folclorica, a lui Cosbuc , in viziunea samanatorista a epocii (Amiaza, Hora, Maiu, Ielele).

O melancolie delicata, nostalgia copilariei, dorul de sat (De dorul altor lumi, De demult, inspre lumina) planeaza asupra cugetarii filosofice, tradusa in alegorie si simbol, imprimind aluziilor sociale, izvorite din sentimente umanitare, o nota discreta, de sfioasa resemnare (Cine-a murit, Ruini, Melancolie, La tara, In nori de fum). N.lorga , care vazuse in Artur Stavri o certa promisiune, il socoteste un poet al sentimentelor ,.misterioase", al ideilor „penumbrate", inrudit prin finete si sensibilitate cu Tennyson. Pentru Calinescu, lirica sa este „diafana", grigoresciana prin cromatica, iar prin echilibru apropiata de poezia lui D. Zamfirescu . Muzicalitatea si sensibilitatea lui Artur Stavri nu depasesc insa poezia minora a epocii.

OPERA:
Poesii. 1888-l894, Bucuresti, 1894;
De demult, poezii. Bucuresti, 1897;
Pe-acelasi drum. Bucuresti, 1900;
Citeva clipe, poezii, Bucuresti, 1904;
Luminisuri, Iasi, 1910.

REFERINTE CRITICE:
H. Sanielevici, Încercări critice, 1903;
D. Anghel și Șt. O. Iosif, Portrete, 1910;
G. Călinescu, Istoria;
N. Iorga, Pagini de tinerețe, I, 1968;
II. Chendi, Pagini de critică, 1969;

Primăvara în grădină - Nicolae Grant

Modele pentru joaca de-a vorbele - Tudor Arghezi

1. OMUL ŞI VRABIA

Pe buturugă subt pom
îmbucă pâine un om,
și din pom un titirez
cerea fărâme de miez.
Acum, după-nvățătură,
vine şi le ia din gură.

2. VRABIA LA SPĂLĂTORIE

Titirez ori vrabie
vino pân’ la albie
unde maica spală rufe.
Ar avea şi el o scufă
și ciorapii de clătit,
care s-au cam terfelit.

3. CHIRIAŞUL DE PRIPAS

Vrăbioiule vecine,
te rog să treci pe la mine.
Stai de-un an la noi pe casă
și de chirie nu-ţi pasă.
Mă tot ţii într-o minciună
și n-ai dat măcar arvună.

4. VRABIA N-ARE PARALE

Vrabia cum să plătească
la casă gospodărească?
N-are ban în buzunar
și nici buzunar măcar.
Toată lumea doar o ştie
că nu plăteşte chirie
și stă-n pod pe datorie.

5. BIATA BABĂ

Dar nici maica nu-i bogată
ca s-o ţie fără plată.
Vrabia nu se gândește
că şi baba se hrăneşte,
ca să-i aducă în cioc,
și ei, câte-un glomotoc?

6. N-ARE CĂ I-AR DA

Vrabia ar vrea, săraca,
să îi dea lapte ca vaca,
și frumos, curat şi nou,
ca găina, câte-un ou.
Lapte? Ia-l de unde nu-i.
Ouă? Face mici, cu pui.

7. VÂNATURILE

Ea se pricepe să-mpuşte
gărgăuni, omizi şi muşte,
însă din aşa vânat
baba încă n-a mâncat.

8. VRABIA LA JUDECĂTORIE

Vezi că odată şi-odată
o să iasă judecată.
Şi-o să vie la proces
vrabia cu titirez.
Şi o să fie silită
prin hotărâre citită,
după toate spusele,
să-şi ia catrafusele.

Dezlegare - Mircea Ciobanu

Ca să te-ntorci, părinte, ca să te schimbi, ce vrei?
Să-ţi pun pământ cu iarbă şi praf de drum pe frunte?
O, zgomotul acela din gropile cu lei
m-ajunge şi se face că nu mi se răspunde.

Ai vrea să fii, dar umbra de trup ţi se desparte;
ai vrea s-adormi, dar ziua e-ntreagă un amurg.
Tu sui şi cazi acelaşi, posomorât de moarte
în mâlul viu, şi-n mâluri cobor şi eu, şi urc.

Alături marea sună a sol arat, la fel
ca ieri şi-acum o vreme; dar ştiu că-n zori, pe faţă
paloare voi aduce, scăpat printr-un tunel
din Babel - şi, pe buze, un gust amar de ceaţă.

Am fost poet în vremea lui Ahab - Mircea Ciobanu

De când s-a luat definitiv
albul zăpezii
regelui nostru în picioare

toate lucrurile reci
au amuțit privind focul
ahab e viu în fiecare
nici porcii nu mai cad în mare
își duc râzând printre grătare
grohăitura în tot locul.

poetul? ca albina înmărmurită
așa ai spus. raza mereu pe cale
până la ziuă aprinse
zidul de ceară al muncii sale.

și încă: toți adormiseră, ploua
paharul era plin pe masă?
un păhăruț doar mai visa
la albul mâinii care-a stins
ultima, lumina din casă.

au de florile mărului?
au de florile mărului, albul lor
aproape roz a strigat cum se tace
în clarul acela polemic din liniștea
unei cutii a fetiței, cu ace:

poetul ca albina înmărmurită,
raza mereu pe cale
până la ziuă aprinse
zidul de ceară al muncii sale?

de florile mărului, da!

toți adormiseră, ploua
paharul era plin pe masă –
un păhăruț doar mai visa
la albul mâinii ce scria/rescria
pe curat de la capăt cu literă mare:

De când s-a luat definitiv
albul zăpezii
regelui nostru în picioare

toate lucrurile reci
au amuțit privind focul
ahab e oț în orișicare
nici porcii nu se-aruncă-n mare
își duc benchetuind printre grătare
progenitura în tot locul.

Părintele Hrisostom Filipescu - Povețe

Și-o să plângi. Și-o să-ți fie dor. Și-o să regreți. Și-o să pierzi. Și-o să pleci. Și-o să te doară. Și-o să înveți. O să înveți să trăiești cu toate.
O să înveți să privești oamenii în ochi și să le înfrunți cuvintele nedrepte. O să înveți să mergi drept și sigur pe tine. O să înveți să lași oameni în spate și să-ți continui drumul. O să înveți să fii puternic....

Augur - Mircea Ciobanu

E bine-aici, de-ajuns e şi atât.
Ninsorile nu cad precum apasă.
Stă-n osii reci un cer nehotărât
şi-n cumpeni echilibrul lin se lasă.

Mai bine vezi, spre râpă lupii vin
să bea la copci şi dacă nu, să-şi taie
în ţestul apei limpezii canini
şi lupilor genunchii li se-ndoaie.

De foame muţi, în arc de salt avar,
cu umerii lovindu-se şi saltul,
mai bine vezi cum lupii râpa sar,
mai bine vezi cum unul după altul.

Romanța zilelor de ieri - Mircea Ciobanu

Taci,
să nu-mi deștepți tristețea amintirilor culcate
în sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!...
taci,
să nu-mi deștepți în suflet tragediile jucate
în aplauzele mute ale-ntâielor dureri!
Treci tăcut ca beduinul ce cutreieră nisipul,
treci tăcut ca cel ce-și pune mâinile-n cruciș pe piept,
și să nu mă chemi pe nume -
să-mi deștepți din piatră chipul
sfinxului,
ce-ar vrea să-mi spună că e timpul să-l deștept...
ocolește-mă cu groază, ca pe-un stârv de om ucis -
nu de oameni,
ci de mâna ne'ntrupatelor dorinți -
și pe piatra-mi funerară nu citi poemul scris
de nebunul din cetatea plină numai de cumunți!...
ocolește-mă cu groază...
dar oprește-te deoparte,
să mă poți privi de-a-ntregul
și să-mi spui ce vezi...
eu sunt
stropul vinului ce scade prin paharele deșarte
și romanța nesfârșită, căci arcușele s-au frânt!

Scara - Mircea Ciobanu

Atunci se va vedea şi nici atunci.
La capete, măsurii repetate
i s-au pierdut şi ros atâtea dungi -
ori spaţiul a-nceput să se dilate?

Se-amână moartea, loc necucerit.
Cu pas mai scurt împarţi un drum de seară.
Din ce s-a luat, un rest descoperit
se-adaugă la număr, din afară.

Atunci şi nici atunci! Căci vin porunci
de secetă, şi umbra care-nşeală
e-a scărilor cu oasele mai lungi
şi-a lucrurilor puse la-ndoială.

O amânare - Mircea Ciobanu

Sunt eu, şi-n rest e numai vânt.
O, lepră - dacă n-ar fi sură
nici eu n-aş fi pierdut, cum sunt,
de ceată, nume şi măsură.

Sub legea şoldurilor nalte
şi-a umerilor moi, pe chei
se clatină, de-a lungul, calde
şi tulburi umbre de femei.

Le sfâşie în haite câinii -
pe-acel contur amar de sân
mă-ncumet însumi să amân
cu umbra palidă a mâinii,

şi cum amân mă vinde umbra
pe limba morţii. Cheiul ud
încape jocul surd de-a sumbra
crucificare-n aşternut.

(Poezie din volumul „Patimile”, 1968)

Mircea Ciobanu - Biografie

Mircea Ciobanu s-a născut în 13 mai 1940 la București, și s-a stins pe 22 aprilie 1996 la București. A fost un poet, prozator, editor, traducător și eseist român.

Este cunoscut mai ales pentru cele două volume de interviuri cu Regele Mihai I al României (o carte mult reeditată de diverse edituri la începutul anilor '90, reunite mai târziu într-un singur volum de Editura Humanitas); cartea oferă cea mai completă imagine a gândirii politice și personale a Regelui, până azi.
Este fiul Mariei (n. Răportaru) și al lui Gheorghe Sandu, constructor. După absolvirea Liceului „Dimitrie Cantemir” din București, face studii de filologie slavă la Iași (1959), terminate la București, în 1964. Devine redactor la Agerpres (1965-1966), apoi la Editura pentru literatură (1967-1969), la Editura Eminescu și la Cartea Românească, încă de la înființarea acesteia, în 1970.
După 1989 este redactor-șef la Editura Eminescu, de aici trecând la o editură proprie, Vitruviu. În paralel, a fost purtătorul de cuvânt al Regelui Mihai I în România.[necesită citare] A publicat în numeroase reviste poezii articole de critică literară și plastică. Traduce din literaturile rusă și greacă.
Debutează cu poezie în revista „Tribuna” (1959) și editorial cu volumul Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, apărut în 1966, în care, așa cum a observat criticul literar Nicolae Manolescu, autorul este deja un poet format, nu un începător, precum cei mai mulți debutanți din colecția "Luceafărul" a Editurii pentru Literatură.
I s-a remarcat de la început cultura poetică, manifestată în exersările pe diverse modele de mare poezie, printre care și modelul greu de urmat al lui Ion Barbu, pe care și-l asuma ca tehnică și viziune, dar cu note clare de originalitate.

Poetul refuză înscrierea tipologică, neacceptând să se revendice de la un maestru, însă barbismul este detectabil în unele dintre poemele sale. Evoluția poeziei lui Ciobanu tinde spre o viziune eterogenă opusă apolinismului geometric al lui Ion Barbu, vizibilă mai ales în volumul Patimile (1968). Critica a intrat în acel moment într-o criză de interpretare, poezia lui Ciobanu fiind considerată drept o pură incantație muzicală, nemaiurmând un sens anume.

Opere publicate

Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, E. P. L., București, 1966.
Patimile, Editura Tineretului, București, 1968.
Martorii, E. P. L., București, 1968.
Epistole I, E. P. L., București, 1968.
Cartea fiilor, Editura Cartea Românească, București, 1970, ediția a II-a la Editura Vitruviu, București, 1998.
Etica, Editura Albatros, București, 1971.
Armura lui Thomas si alte epistole, Editura Eminescu, București, 1971.
Martorii, ediția a II-a, complet revăzută, 1973.
Tăietorul de lemne, Editura Cartea Românească, București, 1974.
Cele ce sînt, Editura Eminescu, București, 1974.
Istorii, vol. I, Editura Eminescu, București, 1977, ediția a II-a, Editura Vitruviu, București, 1999.
Istorii, vol. II, Editura Cartea Românească, București, 1978, ediția a II-a, Editura Vitruviu, București, 1999.
Patimile, Editura Cartea Românească, București, 1979.
Istorii, vol. III, Editura Eminescu, București, 1981, ediția a II-a, Editura Vitruviu, București, 1999.
Versuri, Editura Eminescu, București, 1982.
Istorii, vol. IV, Editura Cartea Românească, București, 1983.
Vîntul Ahab, Editura Eminescu, București, 1984.
Marele scrib, Albatros, colecția "Cele mai frumoase poezii", București, 1985.
Istorii, vol. V, Editura Eminescu, București, 1986.
Martorii. Epistole. Tăietorii de lemne, Editura Minerva, București, 1988.
Viața lumii, Editura Cartea Românească, București, 1989.
Nimic fără Dumnezeu. Convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, București, 1992 - vol. I.
Nimic fără Dumnezeu. Noi convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, București, 1993 - vol. II.
Tînărul bogat (vol. VI din Istorii), Editura Cartea Românească, București, 1993.
Poeme, Editura Princeps, Iași, 1994.
În fața neamului meu, Editura Princeps, Iași, 1995.
La capătul puterilor. Însemnări pe Cartea lui Iov, Editura Vitruviu, București, 1997.
Anul tăcerii, Editura Vitruviu, București, 1997.
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, Humanitas, 2004, ediția a III-a, (reunește vol. I and vol. II).
Convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, 2008, ediția a III-. (reunește vol. I and vol. II).

Pasărea U - Lucian Blaga

Neguri acopăr
câmpuri şi dîmb.
Freamătă ulmul,
duhul cel strâmb.
Cuiburi mai multe-n
creste se văd.
Semn că-n coroane
dat-a prăpăd.
Neagră făină
cade prin scoc
colo la moara
lui Nenoroc.
Macină el doar -
gârbov, cărunt.
Curge urâtul
greu şi mărunt.
Lut fără slavă
umed absurd.
Umblu-n nelume,
drumul e surd.
Unde răzbate
silnicul pas,
lung peste creştet
cântă un glas.
Cântă prin ceaţa
care căzu -
veşnic deasupră-mi
pasărea U.

Autoportret cu palimpsest (Gânduri dintr-un cireș) - Ana Blandiana

M-am întrebat adesea de ce vremea cireșelor apare - în memorie și în cuprinsul plin de făgăduieli al fiecărui an - mai marcată și mai plină de farmec decât vremea altor fructe mai savuroase și mai strălucitoare. De ce îmi amintesc cu atâta nostalgie culesul cireșelor din copilărie, de ce, și acum, desprinderea din pom a prunelor sau a piersicilor mă lasă aproape indiferentă, în timp ce alegerea cerceilor roșii direct de pe ramuri reprezintă un ritual și, în orice caz, un simbol?
Răspunsul mi se pare simplu, evident, fără ca senina lui banalitate să-i diminueze în vreo privință emoția. Cireșele sunt primele, frumusețea lor este cea dintâi, savoarea lor este a începutului. Apariția lor se produce - calculată cu grijă - în momentul de exasperare de la capătul unei lungi așteptări, ele se întrupează din floare în clipa în care nimeni nu mai spera că florile sunt în stare să se transforme în fruct. Globurile lor roșii se rotunjesc și încep să se coloreze ca o dovadă, palpabilă, în sfârșit, că anul și-a intrat în matcă și anotimpul nu va mai putea da înapoi. Ele vin în lume la ora la care lumea este locuită în întregime de dorința ca ele să apară, când toate simțurile sunt ascuțite și încordate pentru a le înregistra și pentru a se bucura.
De aceea roșul lor apare infinit mai roșu decât roșurile savante ale toamnei, și rotunjimea lor mai exactă decât a globurilor adevăratei veri, și gustul lor mai minunat decât gustul minunilor din inima arșiței. Vremea cireșelor seamănă întru totul cu vremea copilăriei, pentru că este dotată cu aceeași acuratețe a simțurilor, cu aceeași prospețime a memoriei, eu aceeași fragedă putere de percepție a minusculelor miracole din care este clădită fiecare oră și fiecare zi.
Așa cum din copilărie ții minte felul cum cădea lumina pe caietul de teme; felul în care se mișca sprânceana bunicului când cânta "Cruce albă de mesteacăn"; felul în care glasul fetiței din vecini căpăta ascuțimi insuportabile înainte de a izbucni în plâns; felul cum mieuna pisicul care nu mai știa să se coboare de pe acoperiș; mirosul teiului din curte; forma unghiilor învățătoarei; gustul laptelui din șiștarul bunicii; căldura grâului din pod; spartul lemnelor pe zăpadă (atâtea și atâtea fulgurante imagini și incredibile amănunte, infinit mai puțin importante decât faptele și sentimentele, uitate, de mai târziu), tot astfel cireșele se întipăresc de fiecare dată în inima speranței noastre de a o lua de la capăt, în amintirea nerăbdării noastre de a împinge spre soare, spre bine, spre dulce, spre cald, roata anotimpurilor. Mai târziu, ni se pare firesc să vină caisele, și piersicile, și strugurii, și prunele, dar pentru cireșe avem de fiecare dată emoții, emoții ce ne marchează și ne leagă de acești copii ai universului fructifer, de acești roșii, și dulci, și rotunzi, și mărunți messia, vestindu-ne de fiecare dată o lume mai bună, chiar dacă scurtă cât un anotimp.

Vânzătorul de varză - Ludovic Bassarab

Magie - Mircea Streinul

Pornesc pădurile prin somn la vale
și pajura vâslește-n ploaia de matasă;
din plisc îi scapă-nsemnele regale
și scutul fumuriu pe inima-i apasă.

Prin neguri trece băietanul, care
s-a nărăvit la vis, și nimeni nu-l mai știe
de om, căci pasul lui a drum tresare
ca frunza sau ca zborul înalt de veșnicie.

Îi latră-ogarii beți de sânge-n urmă
și ciutele se zbat ca cerbii după ele;
prin mlaștini putrede mistreții scurmă
sub ape, măcinând luceafăru-n măsele,

Iar pajura-i stârnește din visare
pe regii palizi din monede și le sună -
prin toamnele cu-alaiu de vânătoare -
pe-nsângerata frunte-un val de zări și lună.

Văcarul le privește danțul și râde tont la stele;
oierii blânzi ai nărui bătută,
dar zorii sunt aproape și paște cântă
otrava-nrourată, botul să și-l spele,

Și-atunci, prin ploi albastre de mătasă,
trecutul gol de glorii îi recheamă
pe regii pâclelor de-acasă -
în legendă iar să între și-n aramă.

Meteorologie - Mircea Streinul

Barometrele campestre cari le știu,
nu au arcuri de oțel, și nici argintul viu
nu svâcnește 'n ele.

Bunul Dumnezeu, cum a'ngrijit de toate cele!

Vrei să știi de-o fi în lanuri soare
mult? Citește'n jocul rond de rândunele:
dacă aripa se'nscrie bine, fac prinsoare
că vei căuta răcoarea serii, -
la toamnă s'or aprinde'n ramuri merii
și vei spune - pentru-a câta oară? -
"Caldă strașnic fu această vară!"
Unchiul ostru al lui Pascoli zicea:
"Stele liniștite, dimineața va ploua".

Când văd cum plugurile ară,
fierul lor îl simt în mine
și-alerg cu cerul peste seară
ca să strig spre el: "Vecine!".

Tarot - Mircea Streinul

În cărţi sunt cavalerul pic,
iar dama, coeur, e vis-a-vis;
sub semnul lui Tarot indic
viaţa cum mi-o voi privi.

În zodiac veghează Capricornul;
regentul anului, defavorabil.
Aici, oraşul - şi acest decor nul
schiţează-n van destinul execrabil.

La miezul nopţii, fur din constelaţii
argintul viu al stelelor, să-l am
cerneală liricelor divagaţii -
ca toţi ce-s din poeticescul neam.

Îmi spun aşa, cernit,
domn înnebunit:
iată ce oglindă
nemernic te perindă.

Măi haiduc de stea măruntă,
tare-ţi place muieretul fără nuntă;
ştii că-n ele cerul cel mai dulce
soare negru, fără nici un aur, au să culce.

În mine putrezesc păduri cu ploi
ce ţin pământul lângă dumnezeu;
în suflet am o ladă de gunoi,
ca fiecare, şi azurul meu,
puţin, se spurcă fără semn,
în lada scârnavă de lemn.

S-a sfărâmat o stea de geam.
Nu mă tem,
nu gem:
în palmă linia vieţii spune că mai am
un an sau doi
pân‘ la ziua de apoi.

În lume se ştie
atâta culoare,
atâta poezie
şi-atâta alb de soare.

În suflet mai sânt
cer şi pământ.

Atunci, la ce hârtie şi creion?
Ce otravă e asta?
De ce scriu?
Ce câmp trebuie arat?
Ce copaci aşteaptă securea?

Și cum vor putea să-mi ploaie nourii deasupra mormântului, când de-atâtea ori, am fost deasupra lor, eu, învăţând cea mai minunată geografie celestă, cu litoral de argint îngheţat?

Când spui „poezie“, parcă vorbeşti
urât şi, totuşi, lucru frumos eşti.
De fapt: cenuşă de lume,
lucru spus pe nume,
cu literă neagră, care,
când o citeşti, te doare

În sânge înfloresc stele albastre.
Moartea a început să se-mplinească

şi mă văd crescând în piatră.
Pot face orice nebunie.
Mi-am prins o stea la pălărie
şi fac repetiţii pentru moarte.

O să fie cam aşa: se va sfârşi o noapte;
e mai uşor să mori dimineaţa;
lampa se va stinge-n lumină
şi voi spune să-mi cheme
musafirul din grădină.

Vă aduc iz de spaţii interstelare
şi va fi emoţie mare
printre vecini.

Moartea, întâi, o să mă întrebe cum îmi merge.
Apoi va aduce coasa şi tradiţionala cucuvea.
Am să deschid ochii şi moartea se va uita să vadă
stelele dinnăuntru.

Cu poezie, ori fără, - fie cât de frumoase,

poeziile sunt plictisitoare, nu? - Tot o să mor.
În definitiv, au murit oameni mai deştepţi decât mine.

Atunci, la ce atâta disperare.

Acesta-i semnul zis Tarot, atât de - ostil.
Înfăşurat orgolios în azureele melancolii,
îmi pastişez aici destinul şi schiţez atât de inutil
elogiul superbei mele nebunii.

Aţi văzut cum intră lumina în lampă

şi crepusculul în sate?
Atunci, să-ţi lipeşti urechea de pământ,

ca să-l auzi cum cântă.

(Din Viaţa Bucovinei, nr. 3/1934)

Când se-ntorc - Haralambie Grămescu

Când se-ntorc primăvara cocorii,
și turturelele, și lăstarii,
se frământă sufletul meu ca brațele morii
pe sub secerea lunii.

Mă laud că sunt neam de plugari
și mă visez pe ogor după plug.
Liniștea brazdelor mari
arde în inima mea ca pe rug.

Caut colțul ierbii prin parcuri,
rătăcesc pe alei...
sete mi-e de vântul din larguri,
dor îmi e de oi și de miei.

Rațele sălbatice - Haralambie Grămescu

Trec rațele sălbatice spre deltă
purtând pe aripi pulbere solară.
Eu le pândesc în fiecare seară
pe cerul clar săgetătura zveltă.

În sufletul meu rațele sălbatice
trâiesc ca într-o deltâ fărâ nume
uitată la o margine de lume
din vremuri hieratice.

Foșnește stuful... într-un ochi de apă
vrea sângele amurgului să-ncapă,
când peste undele lui roșiatice
trec stolurile rațelor sălbatice.

Haralambie Grămescu - Biografie

Scriitorul și poetul Haralambie Grămescu s-a născut în 18 ianuarie 1926 la Plenița (Dolj) și s-a stins la Craiova în 14 martie 2003. După școala primară în comuna natală, a studiat la Colegiul Carol I, la liceul Frații Buzești din Craiova, apoi la Colegiul I. C. Brătianu din Pitești. Ìn 1945 se înscrie la Facultatea de medicină la care renunță mai târziu din cauza taxelor prea mari. În 1950 - 1952 frecventează școala de literatură din București după  care Facultatea de Filologie a Universității di București (1964, 1965). În arta scrisului a debutat în 1949 în publicația Lupta Ardealului. Dupâ ce a dost primit în Uniunea Scriitorilor a lucrat la Editura pentru Literatură și Artă până în 1975. Mai lucrează și colaborează  la revistele Luceafărul, Gazeta Literară, Editura Minerva. A avut și o activitate foarte intensă de traducere din bulgară, rusă, spaniolă, franceză, maghiară, germană. Printre alții, a tradus din Pușkin, Balzac, Heine, Ibsen. În 1982 a primit Premiul Asociației Scriitorilor din București pentru traducerea povestirilor din “O mie și una de Nopți”.

Din operele publicate

Elegii și egloge 1969.
Norul lui Magelan (versuri) 1972.
Prin vàntul toamnei (versuri) 1975.
Pactul cu diavolul 1994.
Adaptarea la mediu 1997.
Năzdrăvăniile lui Făt-Frumos 1997.
Antologia poeților Pleniceni (versuri) 2004.

Isus binecuvântând stelele - Mircea Streinul

Atât de-ncetu cântă svon stelar,

că morții doar l-aud în crucea serii;
în grâne coapte, de culoarea mierii,
draci mulți neghinei pregătesc cântar.

Hulubi de abur, rupți din nori într-una,
se-nneacă-n jocul de lumini stelare;
prin cerc de-albastră apă moartă,-n zare
plutește nufărul de aur - luna.

Târziu, muncit și plin de colb, Isus
deschide poarta țarinei și merge
spre lanul foșnitor; și fruntea-și șterge
sub ploaia albă-a razelor de sus.

Apoi, oprindu-se trudit pe-un hat,
Isus binecuvântă deopotrivă
și stelele, și zarea milostivă,
uitând că e flămând și însetat.

Mircea Streinul - Biografie

Mircea Streinul s-a născut în 2 ianuarie 1910 la Cuciurul Mare din raionul Storojineț de astăzi (Ucraina) în regiunea istorică românească a Bucovinei, și stins la București pe 17 aprilie 1945. A fost un om de litere, poet, scriitor, editor, și traducător.

Părinții săi au fost preotul ortodox român Gavril Streinul și soția sa Olimpia Streinul, născută Șandru.

Între 1920 și 1928, a studiat la Liceul Aron Pumnul din Cernăuți (capitala regiunii Bucovina și sediul județului interbelic omonim), care era parte a României interbelice. A devenit membru al Societății Steluța, o organizație culturală dedicată culturii românești și editor al revistei liceului, Ecoul tinerimii. Cu alți trei colegi publică unicul număr al revistei Caietul celor patru. În 1929, urmând cariera tatălui, devine student la teologie al Universității Regele Carol I din Cernăuți, ale cărei cursuri le-a absolvit în 1934. Fiind student, a contribuit la publicațiile locale Tribuna, Spectatorul, Munca intelectuală, Evenimentul, Glasul Bucovinei și Junimea literară.[1] A semnat și cu pseudonimele Andrei Pajeră, Ion Solaru, Mihu Sorin, Mircea Iconaru, Voinea Lunaru, Al. Vorniceanu.
A fost un constant contributor la revistele Capricorn, Azi, Frize, Meșterul Manole, Gândirea, Universul literar, Revista Fundațiilor Regale și Vremea. A realizat o antologie de poezie, Poeți tineri bucovineni (1938) și a scris libretul operei lui Paul Constantinescu din 1938, Meșterul Manole. A fost redactor al revistei Iconar (împreună cu Liviu Rusu, Traian Brăileanu, Iulian Vesper și alții).

Poezie în volume

Carte de iconar - poeme (1933),
Itinerar cu anexe în vis - poeme (1934),
Tarot sau Călătoria omului - poeme (1935),
Divertisment - poeme (1936),
Zece cuvinte ale fericitului Francisc de Assisi - poeme (1936),
Comentarii lirice la "Poeme într-un vers" de Ion Pillat - eseuri (1937)
Corbul de aur - poeme (1938).
Opera lirică -- poeme alese din volumele anterioare (1939)
Proză [3] Modificare
Aventura domnișoarei Zenobia Magheru - nuvelă - (1938),
Ion Aluion - roman - (1938),
Lupul din țara Huțulilor - roman - (1939)
Guzli sau Tsu-Tsui - roman - (1939),
Viața în pădure - roman - (1939),
Romanul unui băiat de stradă (1940)
Somnul negru (rescrierea lui Ion Aluion) (1941),
Drama casei Timoteu - roman - (1941),
Prăvălia diavolului - roman - (1942)
Soarele răsare noaptea - roman - (1943)
Oameni de noapte (1942)
Băieți de fată - roman - (1944).
Premii, recompense Modificare
A fost recompensat cu Premiul Societatea Scriitorilor Români în anul 1935.

Natură statică cu ceramică populară, bujori și magnolii - Ion Theodorescu Sion

Doină - Elisabeta Isanos

Doar cu numele iernii mă mai joc şi-l mai strig
când pe umeri şi gânduri cad mantale de frig,
din zăpada stătută iese reavăn miros,
am şi sufletu-ntors ca o haină pe dos,
un troian sunt şi eu, care fi-va topit,
frigurosul meu timp trecător m-a-mpietrit,
pus mi-e trupul pe fugă şi am ochii de fum,
vorbe calde în blănuri de minciuni mi se spun,
de o vreme nici zeii nu-s cu totul sătui,
ci se culcă scâncind şi visează statui.

Respirație - Elisabeta Isanos

Respir viaţa,
tocmai a dat-o cineva afară pe gură,
încă nu s-a răcit,
respir, şi iarăşi ce mai zi, s-o pui la rană,
orice trup primeşte o umbră din soare,
toţi se poartă ca şi cum ar fi veşnici,
povestind despre ei cum ar vorbi despre alţii
mai tineri, din ce în ce mai tineri, până la copii,
până la feţi adormiţi,
până la seminţe şi primii sâmburi,
până la cei care deloc nu erau,
şi spun: „uite, eram mort şi m-am născut
şi exist,
aşa va fi şi a doua oară”,
şi toţi zâmbesc trist.

Oglinda mea - Elisabeta Isanos

Să nu mai vorbim de naştere şi moarte,
sunt ceea ce văd
ca pe vremea când nu existau oglinzi,
vie de lume ca o piaţă duminica
mirosind a pământ adus pe tălpi,
a rădăcini, a verdeţuri şi flori,
a sezon proaspăt şi a putred de seară,
plină de glasuri, de măsluite balanţe,
de târguieli şi ţărani de departe.
Sunt biserica, zidul ei cu icoanele şterse,
hanul năruit care nu vrea să moară,
mormanul de cărămizi,
asfaltul prin care răzbate iarba,
mereu amânată din noapte spre mâine,
din amiază spre seară,
sunt acest oraş
nesătul de sine.

Scrisoare tatii - Virgil Carianopol

Mi-i drag şi-acum tată, câmpul,
de care m'ai legat pentru vecie.
Şi tot de voi şi tot de grâul nostru
amara mea îngenunchere scrie.

Văd şi-acuma teiul aplecat pe poartă
și plopii drepţi, cătând înspre pridvor.
Aş vrea să viu, dar când mă uit la lume...
mă arde depărtarea sub picior.

Vă văd pe toţi când seara dă să vie,
cum staţi la sfat cu visele de plumb,
sau cum zâmbiţi căruţelor
când geme bătătura de porumb.

Mi-e drag şi-acum ţăranul, ca un frate,
și Oltul greu de ape şi nevoi,
dar geme, tată, ţara de prigoană
și geme visu'ngrămădit în noi...

Nu m'aştepta, eu sunt ursit de vreme
să mă ridic din greu şi din popor,
chiar dacă mâine voi muri, să ştii:
cei schingiuţi pentru tăria lor nu mor.

Nu mă chema, nu-i timp de duioşie...
la grâu mă'nchin şi-aici pe unde sânt,
vreau Ţara asta, plină şi de oameni
nu numai Ţara neagră de pământ.

Pâinea - Margareta Sterian

Bunica proptea pâinea pe inimă ca o vioară;
eu nu știam cât amar ascundea dulcele-i zâmbet când mi-o dădea...
ea, de mult este umbră și tot peisajul s-a decolorat
dar prețul pâinii l-am aflat...

Gustul ei e grâu și spaimă a zilei de mâine,
câteodată e inimă culeasă din praf,
câteodată e libertate
în mâna nebunilor cocoloș de haz...

Câte fețe are o pâine!
Cea venită de la Dumnezeu
mi-ai dat-o numai tu cu mâna ta curată
și cu zâmbetul tău.

Într-un sat de pescari - Corneliu Vadim Tudor

E vară iarăși, iar suntem la mare

nimic din vraja ei nu s-a pierdut

ce poate fi mai minunat sub soare

suntem îndrăgostiți ca la-nceput.

Am să te duc frumoasa mea iubită

în vechiul golf adăpostit de vânt

o cherhana și-o plajă părăsită

acolo parcă-i raiul pe pământ.

Într-un sat de pescari

într-un loc fără nume

ne-om ascunde hoinari

mai departe de lume.

Într-un sat de pescari

plin de aur și soare

eu te chem să răsai

ca o zână din mare.

În zori de zi pornesc în larg sătenii

vin pe-nserate cu năvodul plin

și ard pe țărmuri sfinte mirodenii

miroase-a alge și-a ospăț marin.

Atâta pace și atâta soare

de mii de ani e totul neschimbat

e vară iar și iar suntem la mare

și pescărușii-n taină ne-au chemat.

Într-un sat de pescari

într-un loc fără nume

ne-om ascunde hoinari

mai departe de lume.

Într-un sat de pescari

plin de aur și soare

eu te chem să răsai

ca o zână din mare.

Între mare și cer

vom trăi solitari

toate grijile pier

într-un sat de pescari.