La geamul care dă-n grădină
se veștejește-ncet în glastră
și moare arsă de lumină
o drăgălașă floare-albastră.
Adusă-i din păduri bătrâne,
din țări cu umbră și isvoare,
cu primăvară ce rămâne
mereu și veselă și-n floare.
În foi păstrează din frumosul
azur al cerului de sară
și ne-a adus cu ea mirosul
străin de lungă primăvară.
Și moare-aici uscată-n glastră,
la focul arșiței de soare,
înstrăinata floare-albastră
din țări cu umbră și isvoare;
I-i sete de pădure-adâncă
și dor de-un vânt ușor s-o culce,
de șoapta apelor sub stâncă,
de primăvara veșnic dulce.
Și moare-n locul strâmt din glastră
și făr-o lacrimă de rouă
cum mor atâți pe lumea noastră
cu dorul sfânt de-o lume nouă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează