Pornesc pădurile prin somn la vale
și pajura vâslește-n ploaia de matasă;
din plisc îi scapă-nsemnele regale
și scutul fumuriu pe inima-i apasă.
Prin neguri trece băietanul, care
s-a nărăvit la vis, și nimeni nu-l mai știe
de om, căci pasul lui a drum tresare
ca frunza sau ca zborul înalt de veșnicie.
Îi latră-ogarii beți de sânge-n urmă
și ciutele se zbat ca cerbii după ele;
prin mlaștini putrede mistreții scurmă
sub ape, măcinând luceafăru-n măsele,
Iar pajura-i stârnește din visare
pe regii palizi din monede și le sună -
prin toamnele cu-alaiu de vânătoare -
pe-nsângerata frunte-un val de zări și lună.
Văcarul le privește danțul și râde tont la stele;
oierii blânzi ai nărui bătută,
dar zorii sunt aproape și paște cântă
otrava-nrourată, botul să și-l spele,
Și-atunci, prin ploi albastre de mătasă,
trecutul gol de glorii îi recheamă
pe regii pâclelor de-acasă -
în legendă iar să între și-n aramă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează