Taci,
să nu-mi deștepți tristețea amintirilor culcate
în sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!...
taci,
să nu-mi deștepți în suflet tragediile jucate
în aplauzele mute ale-ntâielor dureri!
Treci tăcut ca beduinul ce cutreieră nisipul,
treci tăcut ca cel ce-și pune mâinile-n cruciș pe piept,
și să nu mă chemi pe nume -
să-mi deștepți din piatră chipul
sfinxului,
ce-ar vrea să-mi spună că e timpul să-l deștept...
ocolește-mă cu groază, ca pe-un stârv de om ucis -
nu de oameni,
ci de mâna ne'ntrupatelor dorinți -
și pe piatra-mi funerară nu citi poemul scris
de nebunul din cetatea plină numai de cumunți!...
ocolește-mă cu groază...
dar oprește-te deoparte,
să mă poți privi de-a-ntregul
și să-mi spui ce vezi...
eu sunt
stropul vinului ce scade prin paharele deșarte
și romanța nesfârșită, căci arcușele s-au frânt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează