Mi-i drag şi-acum tată, câmpul,
de care m'ai legat pentru vecie.
Şi tot de voi şi tot de grâul nostru
amara mea îngenunchere scrie.
Văd şi-acuma teiul aplecat pe poartă
și plopii drepţi, cătând înspre pridvor.
Aş vrea să viu, dar când mă uit la lume...
mă arde depărtarea sub picior.
Vă văd pe toţi când seara dă să vie,
cum staţi la sfat cu visele de plumb,
sau cum zâmbiţi căruţelor
când geme bătătura de porumb.
Mi-e drag şi-acum ţăranul, ca un frate,
și Oltul greu de ape şi nevoi,
dar geme, tată, ţara de prigoană
și geme visu'ngrămădit în noi...
Nu m'aştepta, eu sunt ursit de vreme
să mă ridic din greu şi din popor,
chiar dacă mâine voi muri, să ştii:
cei schingiuţi pentru tăria lor nu mor.
Nu mă chema, nu-i timp de duioşie...
la grâu mă'nchin şi-aici pe unde sânt,
vreau Ţara asta, plină şi de oameni
nu numai Ţara neagră de pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează