Să nu mai vorbim de naştere şi moarte,
sunt ceea ce văd
ca pe vremea când nu existau oglinzi,
vie de lume ca o piaţă duminica
mirosind a pământ adus pe tălpi,
a rădăcini, a verdeţuri şi flori,
a sezon proaspăt şi a putred de seară,
plină de glasuri, de măsluite balanţe,
de târguieli şi ţărani de departe.
Sunt biserica, zidul ei cu icoanele şterse,
hanul năruit care nu vrea să moară,
mormanul de cărămizi,
asfaltul prin care răzbate iarba,
mereu amânată din noapte spre mâine,
din amiază spre seară,
sunt acest oraş
nesătul de sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează