În cărţi sunt cavalerul pic,
iar dama, coeur, e vis-a-vis;
sub semnul lui Tarot indic
viaţa cum mi-o voi privi.
În zodiac veghează Capricornul;
regentul anului, defavorabil.
Aici, oraşul - şi acest decor nul
schiţează-n van destinul execrabil.
La miezul nopţii, fur din constelaţii
argintul viu al stelelor, să-l am
cerneală liricelor divagaţii -
ca toţi ce-s din poeticescul neam.
Îmi spun aşa, cernit,
domn înnebunit:
iată ce oglindă
nemernic te perindă.
Măi haiduc de stea măruntă,
tare-ţi place muieretul fără nuntă;
ştii că-n ele cerul cel mai dulce
soare negru, fără nici un aur, au să culce.
În mine putrezesc păduri cu ploi
ce ţin pământul lângă dumnezeu;
în suflet am o ladă de gunoi,
ca fiecare, şi azurul meu,
puţin, se spurcă fără semn,
în lada scârnavă de lemn.
S-a sfărâmat o stea de geam.
Nu mă tem,
nu gem:
în palmă linia vieţii spune că mai am
un an sau doi
pân‘ la ziua de apoi.
În lume se ştie
atâta culoare,
atâta poezie
şi-atâta alb de soare.
În suflet mai sânt
cer şi pământ.
Atunci, la ce hârtie şi creion?
Ce otravă e asta?
De ce scriu?
Ce câmp trebuie arat?
Ce copaci aşteaptă securea?
Și cum vor putea să-mi ploaie nourii deasupra mormântului, când de-atâtea ori, am fost deasupra lor, eu, învăţând cea mai minunată geografie celestă, cu litoral de argint îngheţat?
Când spui „poezie“, parcă vorbeşti
urât şi, totuşi, lucru frumos eşti.
De fapt: cenuşă de lume,
lucru spus pe nume,
cu literă neagră, care,
când o citeşti, te doare
În sânge înfloresc stele albastre.
Moartea a început să se-mplinească
iar dama, coeur, e vis-a-vis;
sub semnul lui Tarot indic
viaţa cum mi-o voi privi.
În zodiac veghează Capricornul;
regentul anului, defavorabil.
Aici, oraşul - şi acest decor nul
schiţează-n van destinul execrabil.
La miezul nopţii, fur din constelaţii
argintul viu al stelelor, să-l am
cerneală liricelor divagaţii -
ca toţi ce-s din poeticescul neam.
Îmi spun aşa, cernit,
domn înnebunit:
iată ce oglindă
nemernic te perindă.
Măi haiduc de stea măruntă,
tare-ţi place muieretul fără nuntă;
ştii că-n ele cerul cel mai dulce
soare negru, fără nici un aur, au să culce.
În mine putrezesc păduri cu ploi
ce ţin pământul lângă dumnezeu;
în suflet am o ladă de gunoi,
ca fiecare, şi azurul meu,
puţin, se spurcă fără semn,
în lada scârnavă de lemn.
S-a sfărâmat o stea de geam.
Nu mă tem,
nu gem:
în palmă linia vieţii spune că mai am
un an sau doi
pân‘ la ziua de apoi.
În lume se ştie
atâta culoare,
atâta poezie
şi-atâta alb de soare.
În suflet mai sânt
cer şi pământ.
Atunci, la ce hârtie şi creion?
Ce otravă e asta?
De ce scriu?
Ce câmp trebuie arat?
Ce copaci aşteaptă securea?
Și cum vor putea să-mi ploaie nourii deasupra mormântului, când de-atâtea ori, am fost deasupra lor, eu, învăţând cea mai minunată geografie celestă, cu litoral de argint îngheţat?
Când spui „poezie“, parcă vorbeşti
urât şi, totuşi, lucru frumos eşti.
De fapt: cenuşă de lume,
lucru spus pe nume,
cu literă neagră, care,
când o citeşti, te doare
În sânge înfloresc stele albastre.
Moartea a început să se-mplinească
şi mă văd crescând în piatră.
Pot face orice nebunie.
Mi-am prins o stea la pălărie
şi fac repetiţii pentru moarte.
O să fie cam aşa: se va sfârşi o noapte;
e mai uşor să mori dimineaţa;
lampa se va stinge-n lumină
şi voi spune să-mi cheme
musafirul din grădină.
Vă aduc iz de spaţii interstelare
şi va fi emoţie mare
printre vecini.
Moartea, întâi, o să mă întrebe cum îmi merge.
Apoi va aduce coasa şi tradiţionala cucuvea.
Am să deschid ochii şi moartea se va uita să vadă
stelele dinnăuntru.
Cu poezie, ori fără, - fie cât de frumoase,
Pot face orice nebunie.
Mi-am prins o stea la pălărie
şi fac repetiţii pentru moarte.
O să fie cam aşa: se va sfârşi o noapte;
e mai uşor să mori dimineaţa;
lampa se va stinge-n lumină
şi voi spune să-mi cheme
musafirul din grădină.
Vă aduc iz de spaţii interstelare
şi va fi emoţie mare
printre vecini.
Moartea, întâi, o să mă întrebe cum îmi merge.
Apoi va aduce coasa şi tradiţionala cucuvea.
Am să deschid ochii şi moartea se va uita să vadă
stelele dinnăuntru.
Cu poezie, ori fără, - fie cât de frumoase,
poeziile sunt plictisitoare, nu? - Tot o să mor.
În definitiv, au murit oameni mai deştepţi decât mine.
În definitiv, au murit oameni mai deştepţi decât mine.
Atunci, la ce atâta disperare.
Acesta-i semnul zis Tarot, atât de - ostil.
Înfăşurat orgolios în azureele melancolii,
îmi pastişez aici destinul şi schiţez atât de inutil
elogiul superbei mele nebunii.
Aţi văzut cum intră lumina în lampă
Acesta-i semnul zis Tarot, atât de - ostil.
Înfăşurat orgolios în azureele melancolii,
îmi pastişez aici destinul şi schiţez atât de inutil
elogiul superbei mele nebunii.
Aţi văzut cum intră lumina în lampă
şi crepusculul în sate?
Atunci, să-ţi lipeşti urechea de pământ,
Atunci, să-ţi lipeşti urechea de pământ,
ca să-l auzi cum cântă.
(Din Viaţa Bucovinei, nr. 3/1934)
(Din Viaţa Bucovinei, nr. 3/1934)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează