Şi totuşi nu va fi tot timpul bucurie intensă şi jubilaţie panteistă în poezia Ivonnei Rossignon, al cărei nume l-am citit frecvent sub versurile publicate în Revista scriitorilor români, de la Roma (numai mai târziu revista apare la München), unde Mircea Popescu, despre care am scris în numărul anterior al Ramuri-lor, era un admirabil critic şi coordonator al literaturii desţăraţilor. El le oferea, generos, Căsătorită în Italia, poeta Ivonne Rossignon are, după război, griji multe cu creşterea celor trei copii, văduvă, se lupta cu greutăţile vieţii postbelice şi ale exilului, cu dubla lor povară, cu un rar curaj, cum subliniază, convingător, şi Maria Vaida şi Mircea Popa. Cred că a fost o fiinţă puternică, a scris, poate, numai când reuşea să scape de obligaţiile cotidiene familiale, presante, compunând poeme mai mult „printre picături“. Monica Lovinescu evocă o vizită la Roma, în strada Lisabona, unde oaspetele remarcă energia poetei „masivă cu graţie“, apoi altă vizită, pe aceasta nu o mai aminteşte Maria Vaida, la Fregene, cu Mircea Popescu, lângă Roma, unde locuia familia Menichelli. Ţara copilăriei şi a tinereţii sale literare, perioada senină, presupun, a studiilor filologice clujene nu cred că le-a uitat vreodată. De aci provine energia ancestrală, rafinată de cultură, a poeziei sale, din pământul Olteniei natale. Copila avea de timpuriu o fire extrem de independentă, chiar aventuroasă, cum citează Maria Vaida din Monica Lovinescu, La apa Vavilonului... Dar şi un fel de tristeţe gravă, Maria Vaida scrie despre un expresionism care ar caracteriza poezia lui Ivonne Rossignon, în partea a doua a creaţiei sale, cea a poeziilor scrise direct în italiană (sau traduse de ea, după ciornele româneşti?) adunate în volumul, singurul antum, La vendemmia di Pan, Garzanti, Milano, 1943. Nota definitorie a acestor versuri nu mai este aceea de exuberantă îmbrăţişare a vastităţii cosmice a lumii, a contopirii frenetice cu un univers guvernat de legile statornice ale Binelui, Simplităţii şi Purităţii universale, ci, dimpotrivă, unul cutremurat de spaime, angoase, temeri, agresivităţi, pericole, debusolări”. Modernitatea acestui volum este la cote impresionante pentru evoluţia stilistică a poetei, în linia ermeticilor italieni, Montale, peisaje seci, animate din adânc, neretorizate emfatic, Quasimodo, un rău al secolului, care atinge omul şi lucrurile, o sobrietate misterioasă: „Din spatele negrelor grilaje de copaci te arăţi/ auroră a oraşului palidă şi epuizată/ ca după o lungă noapte de nesomn“ (Aurora) ori „Departe răsună flautul/ vântului afară din oraş, pe câmpuri…“ (Octombrie), sau „Logodnica mea e deja o amforă netedă,/ o amforă brună de pământ…“ (Balada etruscului beat). Sau „Prin străduţe întunecate luna/ merge pe bâjbăite, atingând uşor pereţii…“ (Oraşul în noapte).
Războiul, apoi moartea celui drag i-a produs poetei, pe de o parte, o dezvrăjire a lumii şi, pe de alta, un regret dureros după ţara pierdută. „Mi-a rămas din toate scrumul şi amarul/ lumii irosite-a raiului pierdut”. Sumbrele motive ale stingerii, presimţirea unui drum închis, sentimentul de părăsire, de sleire a izvoarelor vieţii domină acum, în cea de a treia etapă a scrierilor ei, în ciclul Poemele exilului, cum le grupează exegeta. Sunt texte de rezonanţă creştină, prin cufundarea în „apele calme ale rugăciunii”. Între descurajare şi speranţă, poeta are notele dramatice ale dialogului cu Divinitatea (arghezian-imputativ, pe alocuri, plin de compasiune, alteori): „Doamne, înfloreşte-mi căinţa, primeşte-o./ E tot ce am din inima de copil”. Puritate şi candoare copilarească au colindele, unde poeta pare a-şi regăsi, prin amintire, seninătatea de altădată. O comparaţie între poezia Pan, din 1933, şi Culesul bătrânului Pan, din 1943, cea care deschide volumul scris în italiană, tradus de Maria Vaida în româneşte, se impune cititorului. Prima e cântecul toamnei plină de rod, a doua, o elegie a unui Pan istovit, orb, cu „tristeţea sa matură”, care ascunde înăuntrul său ceva greu, ca „un măr, ca un ciorchine“, ceva pe care o mână scotocindu-i în piept zeului viilor şi al dansului îl striveşte acolo, un fruct – „sângele viilor“, poate chiar viaţa lui. Pan adoarme fericit, muribund? fără să mai audă „cântecul funebru“, cu „lacrimi pe mâini şi pe faţă“. Aceasta este viziunea poetei mature, de o „vitalitate depresivă“, cu sintagma unui regretat critic echinoxist.
Maria Vaida pregăteşte, cum ne spune în prefaţă, o monografie Ivonne Rossignon, act cultural necesar pentru cunoaşterea unei poete remarcabile (1912 -2000), cu un destin aspru. O poetă care şi-a găsit criticul devotat în persoana Mariei Vaida. Monografia sa despre Gheorghe Pituţ, din 2003, sau despre Lucreţia Suciu, din 2010, alte titluri, versuri sau studii, atestă un cercetător pasionat de figurile trecutului nostru literar imediat sau mai îndepărtat.
Sursa revista Ramuri
