Uite,
mi-aduc bine aminte,
toată povestea,
de-a fir a păr...
Eram cuminte,
în adevăr,
de-o săptămână,
deși nu-mi prea venea
la-ndemână!
Era primăvară,
umblau razna pe-afară
subiecte ceva mai plăcute
decât aritmetica
de-a patra primară
(«Dacă trei trenuri
pornesc dintr-o gară... »)
- Măi, făcu tata,
să nu te
deochi!
Ce-ai pățit?
Ce-i cu tine?
Ți se cuvine, cred,
o răsplată!
- Da, tată! Zisei
Și știam
că răsplata-i acolo, în pridvor:
îi văzusem pe geam
cum se furișau binișor,
mai adineauri – tata și ea...
Și iată-mă-n șa,
tremurând de plăcere,
de teamă, de-o mândrie netoată...
- Bagă de seamă,
nu te uita la roată!
- Da, tată!
...Dar numai la ea mă uitam,
ca vrăjit...
Negreșit,
de n-ar fi fost tata
să mă ajute,
s-alerge-n urmă ocrotitor,
puternic și iute,
ținând de șa,
de mult eram sub roți!
Și roțile șopteau șuierător:
«N-ai să poți,
n-ai să poți!»
Singur - nici pomeneală
să te-avânți
pe dihania asta, călare!»
- Vezi că poți?
rîse tata, din zare...
M-am uitat îndărăt,
cu sfială,
și era cât pe-aci
să cad jos, de mirare:
pedalam singur, dînd din picioare
mai dihai decât ucenicii
lui Dumnezeu,
din aripile lor strălucitoare...
Așadar - pot și eu!
De-atunci, am pedalat mereu
de capul meu,
și nimeni, nicicînd,
nu m-a mai sprijinit.
Doar în gând
murmuram câteodată:
- Da, tată!
Și pedalam singur,
semeț, fericit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează