Cântă clopotele-a sărbătoare
În cetatea gândurilor mele;
Clopote de doruri purtătoare
Taie cerul în jocuri de dantele.
Zborul lor în fâlfâiri se ’ntinde,
Scânteierea, par’că, le îmbracă
Și nemărginirea, iat’o, prinde
Loc în spre albastru să le facă...
Cavaleri cu fețele ’năsprite,
Doamne care țin un șoim pe deget,
Popi cu creștete blagoslovite
Purtători de rugă fără preget,
Pelerini, oștire, burghezime,
Trubaduri cu lirele în mână,
Servi desculți privind printre mulțime,
Hoți cătând o pungă la ’ndemână.
Toți ascultă... simt că li se frânge
Trupul lor în freamăte de viață
Cu o descleștare îndrăzneață
Când un clopot spune, râde, plânge.
Mână, frunte, inimă, privire,
Sete, foame, un sărut, o zare,
Iată-le plecate ’n cucerire
Să-și trezească drumul lor cel mare...
Și mă uit, cetatea se frământă,
Tot cuprinsul ei se ’nfioară;
Dangăt lin din sufletul meu cântă,
Carnea mea, în sărbătoare, zboară...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează