La mine-n gând e foarte bine,
La mine-n gând e foarte cald,
Domesticesc, de drag, albine
Şi-n roua raiului mă scald.
Mai scriu un vers, mai scriu o carte,
Purtându-mi sufletu-n priviri -
Sunt cel mai mare, de departe,
Poet al micilor iubiri.
Nu fac mişcări de mântuială,
Când vine vorba de ucis
Fecioare puse la-ndoială,
Cu numai un sărut concis.
Mă port cum mă îndeamnă firea
Şi-mpart poeme tuturor,
Acoperindu-mi nemurirea,
Din când în când, cu câte-un nor.
Mă dau de-a dura de plăcere
Prin infinitul vătuit,
Şi spun mereu ce mi se cere,
Cu gestul cel mai gratuit.
Comori de flori îndurerate
Ascund sub palmele-mi subţiri,
Ca să se lase presărate
Peste uitări şi nesimţiri.
Renasc din propria-mi cenuşă,
Să scot sonete la păscut -
Sunt preşul ros de lângă uşă
Şi-nsângeratul vostru scut.
În mine se loveşte soarta,
Când dă năvală peste voi -
Eu sunt şi lacătul şi poarta
Şi-nghiţitorul de noroi.
Eu sunt şi viermele şi mărul,
Şi cel frumos şi cel urât
Plătit mereu cu adevărul
Din starea unui nod în gât.
Nimic nu duc până la capăt
Dar de nimic nu mă feresc,
În plină zi mi-e dat să scapăt
Şi-apoi din poala nopţii cresc.
Îi fac pe orbi să vadă cerul,
Îi fac pe surzi s-audă ploi,
Şi mă împac, senin, cu gerul,
În plină vară, ca un sloi.
Plutesc mereu şi nu mă doare
Armura unui mit restrâns...
La mine-n viaţă-i numai soare,
De ce mă condamnaţi la plâns?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează