*** - Gustavo Adolfo Becquer

Eu sunt cea fierbinte, eu sunt cea brună  

(Yo soy ardiente, yo soy morena) 

- Eu sunt fierbintea, sunt întunecata,

eu sunt imaginea patimii;

de plăcere mi-e sufletul lacom.

Mă căutai? - O, nu, nu pe tine.

- Fruntea mi-e pală; de aur - buclele;

pot să-ți ofer bucurii nesfârșite;

sunt o comoară de mângâiere.

Mă căutai? - O, nu, nu pe tine.

- Eu sunt un vis, cel în veci neatins,

fantasmă vană de ceață și de lumină;

sunt nepământeană, sunt intangibilă;

nu te-aș putea iubi. - O, vină, vină!

(traducere de Cătălina Frâncu

Ninge - Costache Ioanid

Ninge,

Zboara fulgi de nea.

Tremuratoarele stele de-argint

zboara si luneca-n hore de-alint.

Peste crengile amortite,

peste vaile ruginite,

Dumnezeu din cer trimite

strai de margarint.

Ninge,

Zboara fluturi albi.

Stele de stele in hora se prind.

Alba marama pe-ogoare intind,

cum pe-a Domnului blanda fata

puse giulgiul flori de gheata.

Dar Isus iesi la viata,

moartea biruind.

Ninge.

Joaca pui de stea.

Infiorate paduri si poteci

dorm invelite in panzele reci.

Dar de sus, din albastra tara,

cand Cel Drag Se va-ntoarce iara,

vom avea o primavara

pana-n veci de veci!

Ninge - Boris Pasternak

Flori de gheaţă

Cu zăpada-n pas,

Treci la fel tu, viaţă,

Ce ne-ai mai rămas?

Poate că şi anii

Se succed grămadă

Ca aceste vorbe

Scrise pe zăpadă...

Plantele-s mirate,

Drumu-i buimăcit.

Omu-a-ncărunţit.

Ninge peste toate.

Îndrăgostiții - Julio Cortazar

fragment

Cine-i vede mergând prin oraș

dacă toată lumea-i oarbă?

Se țin de mână: ceva vorbește

prin degete, limbile dulci

ling palma umedă, curgând printre falange,

iar deasupra e noaptea plină de ochi.

Sunt îndrăgostiții, insula lor plutește-n derivă

spre moartele peluze, spre porturile

care se deschid între așternuturi.

Totul se încurcă dincolo de ei,

totul își găsește valoarea ascunsă;

dar nici nu-și dau seama

că, pe măsură ce se tăvălesc în nisipul amar

și există un gol în spectacolul nimicului,

tigrul este o grădină nălucind...

Vă ating gura - Julio Cortazar

fragment

Apoi, mâinile mele încearcă să se scufunde în părul tău,

să-ți mângâie încet adâncimea părului,

în timp ce ne sărutăm ca și când avem o gură plină de flori

sau pești,

mișcări vii,

parfum închis.

Și dacă ne mușcăm durerea este dulce

și dacă ne lenevim într-un scurt și teribil simultan

absorb respirația,

acea moarte imediată este frumoasă.

Și există doar o singură salivă

și o singură aromă de fructe coapte

și simt că te vei trezi împotriva mea

ca o lună în apă.

Îți iubesc sprâncenele - Julio Cortazar

Îți iubesc sprâncenele, părul, te dezbat pe coridoarele

de-un alb pur, unde se-alintă fântânile

luminii,

îți analizez fiecare nume, te mușc cu finețea

unei cicatrici,

vreau să-ți prind în păr cenușile fulgerului și

panglicile ce dormeau în ploaie.

Nu vreau să ai o formă, vei fi

exact ceea ce vine din spatele mâinii tale,

pentru că apa ia în considerare apa și leii,

atunci când se dizolvă în dulceața basmelor

și gesturilor, acea arhitectură de nicăieri,

aprinzând lămpile în toiul întâlnirii.

Toată ziua de mâine e planșeta pe care te inventez și te

desenez,

în curând te șterg, nu așa arăți, și nici cu acel

păr drept, cu zâmbetul acela.

Caut suma ta, marginea cupei unde vinul

este și luna și oglinda,

caut acea linie care face să tremure un om

într-o galerie a muzeului.

În plus, te iubesc și de mult timp, și ascuns.

Italia - Giuseppe Ungaretti

Sunt un poet

un strigăt unanim

un cheag dospind de visuri

   Sunt un fruct

din mii de-altoiuri felurite

pîrguit într-o seră

   Dar poporul tău e rodit

de acelaşi pămînt

care mă poartă

Italia

   Şi-n uniforma asta

de soldat al tău

mă odihnesc ca-n leagănul

tatălui meu.

Zâmbea ca un trandafir înflorit - Rumi

Zâmbea ca un trandafir înflorit

și-a spus – ”Vino în inima mea de foc.

Acolo vei vedea că ceea ce credeai că e flacără

este doar iasomie

Ce credeai că e căldură

este doar o frunză într-un copac.

Ce credeai că e o arșiță absurdă

este doar o poiană cu lalele.

Plimbă-te printre ele, și nu spune nimic.”

Flăcările se transformă

într-un trandafir care vorbește,

căldura mă leagănă în brațele ei blânde.

E doar bunătatea

și generozitatea Preaiubitului.

Nu spune nimic.

”Iubirea a spus – Focul”

Traducerea de Simona Trandafir

Doina din Hațeg - Maria Cunțan

Tângui-m-aș și n-am cui

Tângui-m-aș codrului,

Dar codrul acum nu-i verde

Și pe mine nu mă crede ;

Tângui-m-aș la străin,

Până mâine satu-i plin

Dar oi lăsa pân' la vară

Și-oi ieși la câmp afară

Când vor crește dediței

Și m-oi tângui la ei,

Ca la nişte frați ai mei ;

Când vor creşte viorele,

Și m-oi tângui la ele,

Ca la surorile mele!

Din Sămănătorul, anul II, nr. 33, 17 august 1903

Noapte de iarnă - Alexandru Vlahuţă

 

Vântul șuieră în noapte, vaiete bocesc prin ramuri,

Întețit omătu-n spulber bate zuruind în geamuri;

Vălmășag de glasuri strigă prin văzduh. Eu, la căldură,

Povestesc singurătății - luînd vorbelor măsură -

Cât de mici și cât  de albe-s mâinile iubitei mele,

Și ce dulce mi-e robia când mă-nlănțuie cu ele.

Și cum stau așa-n migala rimelor viclene - iată

Că în liniștea odăii simt, ca o suflare-nceată,

Lunecarea unei umbre… un moșneag îmi stă-nainte;

Zgriburit de frig spre mine tinde mâinile lui sfinte,

Ca desprinse de pe cruce - mâini de trudă și-ndurare,

Mâini ce poartă semnul jertfei și-al durerii seculare -

Și-nțeleg, fără să-mi spuie, cine-i, și de ce-a venit…

Ca un vinovat, privirea în pământ mi-o plec smerit,

Și-n tăcere-ascult cum ninsul picură topit în păru-i…

Veche temniț-a minciunii, sub ce adevăr te nărui!

Tot e nou. Pe-o lume nouă mândru soarele răsare.

Preot săvârșind o taină în altar moșneagul pare;

Iară mâinile lui goale eu de daruri le văd pline.

Și pe când altă ființă simt că se deșteaptă-n mine,

Pe când gura mea-ncleștată un cuvând nu poate spune,

Toate gândurile mele se prefac în rugăciune…

Luli - Tudor Măinescu

fragment

Te-aștept, Luli, la șapte astă-seară.

Stii? La cofetăria noastră iară,

La masa mică, nu? - cu muchii fine,

Unde-am mâncat atâtea savarine...

O! Fata ceea, care ne servea,

Cu șorțul negru și cu mâna groasă,

(De care însă tot erai geloasă)

Cum m-așezam pe canapea știa.

Si pe când eu eram atent la oră

Să te zăresc în lumea incoloră,

Să te surprind de pe trotuar când treci,

Deja pe masa mea pahare reci,

Și cu anexa lor îmbietoare,

Cu frișcă pe deasupra, ca o floare

Căzută primăvara dintr-un pom,

Ne aștepta a cu-aroma ei de rom...

Luli, Luli, îți mai aduci aminte?

Azi parcă toate-mi trec pe dinainte!

Te văd cu mâneci scurte și cu funde,

Cu brațe albe, pure și rotunde,

Crescute fraged fără vreun efort,

(Pe-atunci nu se făcea atâta sport)

Și ca să fii puțin independentă,

Nu trebuia să fii, pe-atunci, studentă.

Nițică îndrăzneală și-o minciună

Și toate se treceau cu voie bună!

Luli, Luli, îți mai aduci aminte?...

Șopteai „bonsoir" și primele cuvinte

Le și-nghițeai într-un pahar cu apă.

Așa-ncepea întâia ta etapă,

Ședeai apoi comod pe canapea,

Și începeai să spui - așa... așa...

Și-atâtea lucruri fără importanță

Le ascultam atent, ca-ntr-o instanță...

Îți cunoșteam vecinii pe de rost,

Știam care erau și care-au fost.

Prietenele le știam pe toate.

Știam că una e o răutate,

Și că te-a necăjit și-n ziua-aceea;

Iar cind pierea și savarina treia,

Făcând o mica pauză, Luli,

Îmi murmurai un răsfățat... merci

Și-apoi plecam, te luam de braț și hai,

Te azvârleam într-un tramvai cu cai...

Simțeam în mers o vagă adiere,

Simțeam în mers o dulce-apropiere

Și-un monoton pac-pac de cal cuminte...

Luli, Lull, îți mai aduci aminte?

Îți mai aduci aminte când, încet,

Noi ne trezeam în parc la Filaret?

Patriotul - Tudor Măinescu

Proprietarul nostru este (patriot):

larna stă la Nisa... vara... peste tot.

La Predeal o vilă, aici un palat,

La Mamaia are cu adevarat

O bijuterie, s-o descriu nu pot.

Proprietarul nostru este (patriot)!

Are o padure de unde tot cară,

Are o moșie lată cât o țară.

Zeci de mi de oameni ar trăi aici,

Dar lui nu-i ajunge, sarmanului, nici

Două luni de zile dacă le socot.

Proprietarul nostru este (patriot)!

Are punte negre de petrolifere,

Care vin acuma și nu le mai cere,

E băgat în zeci si sute de consilii,

Cât ia el de-acolo s-ar speria umilii,

S-ar hrâni o urbe mare și-n principiu,

Ar mânca de-acolo chiar un municipiu.

Melancolie - Tudor Măinescu

Te văd în uniforma ta școlară,

La ora când întreaga fire-nvie...

Te întâlnesc în dimineața clară

Și te visez în nopți de insomnie.

Te întâlnesc... tu treci cu nepăsarea

Copilului neștiutor și bun;

În urma ta îmi lași parfum, ca floarea

Sălbatică și castă de alun.

Când ochii tăi albaștri - rareori -

Și-o clipă doar uimiți spre mine cată,

Citesc în ei a lui Prevost scrisori,

Cu mica lui Françoise de altădată;

lar gesturile tale mici și line

Le-oi urmări și mâine ca și-acum,

Voi fi si mâine însă pentru tine

Un trecător banal pe-același drum.

Într-o liniște mare - Margareta Sterian

Într-o liniște mare aș vrea să-mi ascund inima,

inima mea ca o rană ce trebuie legată și înconjurată de tăcere;

în preajma-mi să nu fie zgomot, să nu fie sonerii;

lăptarul să-mi lase în prag o cană albă cu lapte,

și-un copil din vecini să-mi aducă pâine la câteva zile o dată.

Să uit aș vrea și de Shakespeare - prea greu le spune el pe toate -

pe frunte nu vreau decât mâinile tale ușoare.

Apoi, voi adormi în gând cu fabulele lui La Fontaine,

cum le-am văzut zugrăvite de meșteri din lumea-ntreagă;

pe-ntâia pagină, o vulpe roz ca o domnișoară sfioasă

ridică ochii mirați spre bolta din care strugurii privesc ca dintr-o plasă...

Poate că-n vis voi afla taina doamnei și a unicornului pe care i-am văzut la Cluny printre păsări și flori,

iar cu cerbii hăituiți ai lui Cranach voi străbate înot râul cel repede,

ținându-mă, ostenită, de straniile ramuri ce plutesc deasupra capetelor delicate.

În vis se amestecă toate.

Pentru Stalin - Dan Deșliu

Nu pot să cred! Prea crâncen e cuvântul
să-ncapă într-al inimii cuprins!
Şi n-am puteri să pot cuprinde gîndul
că inima ce-a-nflăcărat pămîntul
bătăile deapururea şi-a stins…

Tu eşti în noi – ca soarele fierbinte:
mîndria şi tăria noastră eşti!
Nu în amaru-aducerii aminte,
ci-n focul luptei eşti cu noi – părinte
şi steag al fericirii omeneşti!

O flacără de viaţă dătătoare
străluminînd al anilor potop,

pentru dreptatea clasei muncitoare
tu ai jertfit suflare cu suflare
şi sîngele din tine – strop cu strop…

Eu nici măcar o singură clipită
nu mi te pot închipui altfel,
ci pururi treaz, cu mîna aţintită
spre minunata lume înflorită
ce se clădeşte-n marmuri şi oţel!

Acuma chiar, în ziua cea mai cruntă,
pe umărul o clipă gîrbovit
simţim această mînă neînfrîntă
care ne-a ridicat către izbîndă
şi pentru omul simplu s-a trudit.

Se-nalţă comunismul cu tărie,
nu-i doar un vis pe glob rătăcitor;
iar tu, făptuitor de bucurie,
eşti viu – că ţara visului e vie,
e viu al omenirii viitor!

Luaţi seama, ucigaşi din Soare-Apune:
nu veţi opri istoria în loc!
Pe calea viitorului – minune
păşeşte azi ne-nvinsa Uniune
şi-n rînduri tari – brigăzile de şoc!

Cu noi e tot ce-i dragoste de viaţă:
armate nesfîrşite de eroi,
înfăptuind gîndirea lui măreaţă
din cîmpii arşi – la mările de ghiaţă,
în numele lui Stalin – sînt cu noi!

Stegar ne e atotînvingătorul
partid în jurul cărui facem zid!
E tot ce-a făurit mai bun poporul!
în lupta lui trăieşte viitorul,
şi Stalin, viu, trăieşte prin partid.

Codrule drag - Vasile Motrescu

Mi-a cântat o păsărea

Că vin câini pe urma mea.

Nici n-apucai să mă culc

Și trebuie să mă duc

De pe coastă la Haciung,

La poiana Mese-n fund.

La Vicov și prin poieni

Stau la pândă milițieni.

Mă păzesc când vin în sat

Să-mi iau ceva de mâncat.

Mănânc fragi, frunze de fag

Și la sat eu nu mă trag.

Dacă vin la sat, la vale,

Îmi iau crucea în spinare.

Frunză verde trei smicele

La preluca din Pormele

Strânge-o fată floricele.

Fata strange viorele

Și eu cânt doină de jele.

Dumnezeul vieții mele,

Codrule, sub umbra ta

Mi-am trăit viața mea.

Când sta lumea-n închisori

Tu mi-ai fost de ajutor

De-acasă când am fugit

De comuniști hăituit.

La tine când m-am suit

Tu mi-ai zis ,,Bine-ai venit!”

Tu mi-ai dat pat de dormit,

Cetină de-acoperit

Și locuri tari de trăit.

De dușmani m-ai ocrotit

Și de lume m-ai ferit.

Codrule, scump frățior,

Tu mi-ai dat când a fost dor

Cărniță de țăpușor,

Apă rece din izvor.

Cât îi Pietroasa de lată

Nici o palmă nu-i lăsată

De-al meu picior necălcată.

Cât îi Ascunsu de lung

Din Măgură la Haciung

Nu-i rămas metru pătrat

De-al meu picior necălcat.

Nu există brădănel

Să nu fi dormit sub el,

Nu-i izvor, nici sforăcel,

Să nu fi băut din el,

Nici un țap să fi lăsat

Ca să nu-l fi împușcat,

Ori să văd vreun godăcel

Și să nu mănânc din el.

Când îmi era dor de sat

Mă suiam pe-un fag înalt.

De pe vârf, la Bâtca Mare,

Mă uitam în sat, pe vale,

Pe Măgură la izvor.

De necaz am vrut să mor!

De miliție hăituit

Măgura când am suit

Că deam jos de obosit

În zăpadă m-am trântit

Și-acolo am adormit.

Somnul din cotul cărării

Mi-a mâncat șira spinării. 

Vârstă - Constanța Buzea

Pentru vapoare, pentru catarge,

Vîntul se duce, marea se-ntoarce,

Pentru copilul care crescu

Timpul continuă, liniștea nu.

Două sunt culmile singurei soarte.

Una de naștere, alta de moarte,

Stepa măreață de-mpiedicare

Plină-i de iarbă, de sărutare.

Adu în cercul vieții o stâncă

Mijlocul meu sufletesc să-mi arăți!

Păsări și fiare, divinități

Sar de la pândă și se mănâncă.

Dă rădăcină, om așteptat,

Lasă-te mie pentru un timp,

Poate mă sperii, poate îmi schimb

Teama de moarte și de păcat.

Pentru vapoare, pentru catarge,

Vîntul se duce, marea se-ntoarce,

Pentru copilul care crescu

Timpul continuă, liniștea nu.