Vântul șuieră în noapte, vaiete bocesc prin ramuri,
Întețit omătu-n spulber bate zuruind în geamuri;
Vălmășag de glasuri strigă prin văzduh. Eu, la căldură,
Povestesc singurătății - luînd vorbelor măsură -
Cât de mici și cât de albe-s mâinile iubitei mele,
Și ce dulce mi-e robia când mă-nlănțuie cu ele.
Și cum stau așa-n migala rimelor viclene - iată
Că în liniștea odăii simt, ca o suflare-nceată,
Lunecarea unei umbre… un moșneag îmi stă-nainte;
Zgriburit de frig spre mine tinde mâinile lui sfinte,
Ca desprinse de pe cruce - mâini de trudă și-ndurare,
Mâini ce poartă semnul jertfei și-al durerii seculare -
Și-nțeleg, fără să-mi spuie, cine-i, și de ce-a venit…
Ca un vinovat, privirea în pământ mi-o plec smerit,
Și-n tăcere-ascult cum ninsul picură topit în păru-i…
Veche temniț-a minciunii, sub ce adevăr te nărui!
Tot e nou. Pe-o lume nouă mândru soarele răsare.
Preot săvârșind o taină în altar moșneagul pare;
Iară mâinile lui goale eu de daruri le văd pline.
Și pe când altă ființă simt că se deșteaptă-n mine,
Pe când gura mea-ncleștată un cuvând nu poate spune,
Toate gândurile mele se prefac în rugăciune…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează