Îți iubesc sprâncenele, părul, te dezbat pe coridoarele
de-un alb pur, unde se-alintă fântânile
luminii,
îți analizez fiecare nume, te mușc cu finețea
unei cicatrici,
vreau să-ți prind în păr cenușile fulgerului și
panglicile ce dormeau în ploaie.
Nu vreau să ai o formă, vei fi
exact ceea ce vine din spatele mâinii tale,
pentru că apa ia în considerare apa și leii,
atunci când se dizolvă în dulceața basmelor
și gesturilor, acea arhitectură de nicăieri,
aprinzând lămpile în toiul întâlnirii.
Toată ziua de mâine e planșeta pe care te inventez și te
desenez,
în curând te șterg, nu așa arăți, și nici cu acel
păr drept, cu zâmbetul acela.
Caut suma ta, marginea cupei unde vinul
este și luna și oglinda,
caut acea linie care face să tremure un om
într-o galerie a muzeului.
În plus, te iubesc și de mult timp, și ascuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează