Anii dragi de altădată - Mihail Cruceanu

Din buchetul viu de roze trei petale parfumate,

albe ca o-nchipuire, au căzut ușor pe masă,

au căzut ca două pleoape albe și catifelate,

obosite de-așteptare pe-a visărilor terasă.

Au căzut ca niște brațe albe, fine, decoltate,

ce-ntr-o seară de uitare s-au lăsat de doruri prinse,

și în ploaia grea de gânduri au rămas înfiorate,

înspre cine știe căror ispitiri întinse.

Au căzut cum cade-o foaie albă dintr-o carte veche.

Ce păstrează-n scoarțe roase o poveste de iubire;

a citit-o-n alte vremuri, strânși alături, o pereche,

și cu-o lacrimă a-nchis-o, cu-n suspin sau cu-o privire.

Au căzut ca niște clape albe și evocatoare

de-amintiri ce dorm în suflet ca-ntr-o criptă grea de zid

ce bat, una câte una, ritmul clipei trecătoare,

și când cad, în noi, porți grele, porți de marmură deschid.

Au căzut ca niște fluturi albi cu-aripile-ntinse,

din grădinile înflorite, unde anii ne-au rămas.

Ce vânt rece, fără milă, sau ce degete le-ntinse,

când petalele ușoare scuturatu-s-au sin vas?

Zborul clipelor trecute ca un tremur lung de pleoape

deșteptară amintirea caldă-a gesturilor tale,

și deodată, fără veste, te-am simțit de mine-aproape,

trecând degetele-ți albe printre printre albele petale.

Au căzut ușor ca fulgii albi ce tremurau în zare,

alungați de-o mână-ascunsă, ce-i arunca și-i răsfira,

reci, păreau că străbătuseră iarna folul țărilor polare,

și se-opriră drept în suflet, unde razele muriră.

Au căzut ca niște fluturi albi cu-aripile-ntinse,

din grădinile înflorite, unde anii ne-au rămas.

Ca vând rece, fără milă, sau ce degete le-atinse,

când petalele ușoare, scuturatu-s-au în vas?

Amiază de vară - Demostene Botez

Trece soarele prin mine ca prin geam.

Ce mai sunt? Ce mai am?

Ce-am rămas?

Inima îmi bate, mecanic, ca un ceas.

Câte veacuri oare au trecut

de când stau în soare, fără gând?

Oare-s eu acela de la început

ce-a rămas aicea, ezitând?

Sau lumina asta de la soare,

scânteind în ochi, ca pe izvoare,

mă petrece înspre negre locuri,

desfăcând în clipe albe veacuri.

Prin tăcerea cea de foc a după-amiezii,

eu cu ochii-abia deschişi, ca huhurezii,

văd cum timpul stă pe loc de mult

și ca pe un vuiet depărtat l-ascult.

Viaţa dormitează germinând

și o simt în jur, universală,

într-o nesfârşită oboseală

și-n absenţa ultimului gând.

Şi rămân şi eu uitat de toate

și de mine însumi, tot uitat,

rar clipind, cu capul aplecat,

ca oricare altă vietate.

Cireșul - Adrian Păunescu

Nu-i loc pentru iubire pe pământ

Ofelia pe ape s-a-necat

actorii joacă Hamlet - rolul sfânt

sub zodia fatalului păcat.

Veneam din ţară-n ţară-nspre a mea

și undeva, nici nu mai ştiu precis

un vameş îmi ucise poza ta

iubirea e un lucru interzis.

Dar tu, iubirea mea, poţi să şi mori

eu te păstrez întreagă, ochi şi nervi

degeaba te tot vând neguţători

sclavia lor n-ai vreme s-o observi.

De gen neutru e acest destin

care pe oameni vrea să-i ţină reci

dar noi în masculin şi feminin

ne împărţim, ne-om împărţi în veci.

Iubirea-i o anexă pentru mulţi

rulota unei vesele maşini

dar noi, sălbateci, tineri şi desculţi

ne vom iubi trecând prin foc şi spini.

Iubirea nu e târgul indecent

în care dăm ce ni se dă-napoi

legalizați în orice parlament

această conspiraţie în doi.

R: E un cireş, e un cireş

cireș sublim, cireş sublim

care ne-aşteaptă să-i fim hoţi

să-l jefuim - noi, noi, voi, voi, ei, ei, toţi, toţi.

Intelectul ca preș - Adrian Păunescu

Distrus, dezamăgit, calomniat;

ciumatul preferat al ţârii mele,

mă-ntorc plângând cu faţa către stele

și totuşi nu-nţeleg ce s-a-ntâmplat.

Sunt mecanisme care ne jertfesc

îngenunchem, din când în când, de milă,

dar toată-această pagină umilă

transportă-n ea ceva neomenesc.

Nu am trăit egal şi fără greş,

sunt vinovat şi eu, ca fiecare,

dar m-a purtat o bucurie mare

la uşa tuturora să fiu preş.

Şi-acum, când în mizerie tresar

c-am suportat să ştergeţi mii de ghete,

mă ţineţi în minciuni şi în anchete

și mă-ntrebaţi de ce-s aşa murdar.

Şi, totuşi, ţara mea, rămân al tău,

și de m-aş naşte mâine încă-o dată

la fel aş fi, mulţimi să mă străbată,

chiar preş murdar să-ţi fiu, de nu, mai rău.

Bucureşti, decembrie 1985

XVI - Daniela Caurea

Șarpele fantastic e cea mai

grea întrebare cu care ne bântuie

piatra; răspunsul fiind unul singur

având dreptul la el o singură dată,

înconjură limba cu spini și fruntea

cu ploi de furnici, singura șansă

fiind să trăiești ca un arbore

împlinit, urcându-și solzii în singurătate.

Răspunsul te va copleși într-o 

bună dimineață și-l vei striga

cu voce tare, ca-ntr-un înec.

Se vor găsi destui să-ți întindă

un braț dezgolit și mirarea,

dar va fi prea târziu,

vei putea vedea limpede,

șarpele perfid urcând

pe unghiile Julietei, sus în balcon,

și monstrul lunecând din

cetate spre neamul lui Laokoon.

Versuri din volumul “Adalbert Ignorus”, editura Junimea 1977

XX - Daniela Caurea

Don Quijote, călare pe-o singură

frunză, cutreieră anotimpul,

jurând că nu se mai împarte

cu nici o femeie, se biciuie seara

cu iasomie și cu fier îndulcit

cu ienupăr, lecuindu-și în ciubere

cu lapte superbele-i picioare de sticlă.

I se urcă racii pe unghii,

în sânge, și el jură

mai departe castitatea cuibului

său cu paie ferecate-n lacrimă

de nesomn. Curetzane spășite

vin să-i curețe aerul și vântul

de orice fir de aripă, ce-ar putea

să-i rupă plămânii, luminându-i

auzul și mersul cu neînflorită

goliciunea lor și cutreierând

câmpiile cu mult prea verde

senin, cântându-i poemele lui

de poet androgin.

Versuri din volumul “Adalbert Ignorus”, editura Junimea 1977

XXXVII - Daniela Caurea

Creierii galbeni

ai câmpiei flutură în vârf de pai

spaima neprihănită a pâinii şi

tu, care vii prin grâuri, greu

te-ai mai născut pentru mine,

aşternându-ţi catifeaua plecării

de pe un braţ, pe celălalt în

două valuri umile, care,

mie, tot împingând cu inima

dropia până la locul nestrămutat,

mi s-au desfăşurat în ochi pe câteva mile,

cugetând că nici Pavel nu a fost

atât de departe să se scufunde

până la genunchi şi până la umeri

în propria moarte.

* * * - Daniela Caurea

Când iarna se sparge

din abur te-ntrup şi din

trâmbiţă nouă de miere.

Burgul cel tânăr face floare

până în umăr chemându-te,

copacii te vor

fluierându-şi somnul subţire

în muguri, lupii ies

din pielea mieilor

buimăciţi de iarba întoarsă

şi-adulmecă piatra

pe unde-ai umblat tu,

ca amiaza bătută pe muchii

de-albine...

Osana! a venit Adalbertus,

cu o ploaie de greieri victorioşi

a venit.

XXVII - Daniela Caurea

Auzi cum strugurii se coc, cum urcă

zahărul din frunză, cum doarme

pe stânga ursul, păstorul de rouă?

Cu inima spre primăvară te-aştept,

cu inima şi cu plânsul, înmugurit

şi gata de soartă, cu faţa şi cu mâinile

înspre primăvară te-aştept.

Se-ngroaşă fumul în grindă,

ca-ntr-un cimitir suspendat,

liniştea zguduie carii şi-i încovoaie,

te aştept ca o lebădă ninsă

şi-aşa cum trec în şir vânătorii

robiţi de lupii şi vulpile lor de departe,

mi se pare că gura puştii lor e lacrima

ce ne desparte.

LII - Daniela Caurea

Soarele dragostei mele trece furiş

pe după dealuri, ca un oştean

nedeprins cu muncile câmpului

şi plecat de dimineaţa în grâu

să se culce. Creşti, pădure tânără,

creşti şi nu te gândi la mine,

la lălpile mele moi care vin înspre 

tine, la somnul meu vegheat galeş

de un sobor de bursuci, la mâinile mele

reci, lunecând ca două pâraie

din umăr spre tâmple, creşti

pădure tânără, creşti şi potriveşte-ţi 

lăstarii la soare şi arborii veştezi

lângă furtună, creşti şi nu

te uita la mine, nu-s decât

o pasăre, cu o altă pasăre în inimă,

lunecând în derivă, creşti pădure tânără,

şi sună din salbele toamnei

pe trunchiuri de ploi rânduite în stivă.

Un zvon - Dan Verona

Iubita mea, când tocmai ne iubeam

cu voia celor de la primărie,

am auzit că veacul n-are geam

și unde aunt geamgiii nu se știe.

Abia de s-a zvonit prin telegraf

o adiere ca o întâmplare

și iată cum, duminica, în praf

își frânge coastele pe strada mare.

Văzând că ne iubim cu-adevărat

sub cuibul vechi cu pui de rândunică,

e, poate, cineva care-a aflat

motiv să tremurăm și noi de frică.

Prin geamuri sparte mai căzură ploi

și-n alte veacuri, mult mai efemere,

dar dacă suflă crivățul în noi,

adio, lumânare de-nviere.

Poate zvonu-i fără rost,

geamuri sparte au mai fost,

dar de nu, e bine-a ști

ce ne facem de geamgii?

Să nu te smulgă vântul într-o zi

din viața mea cu toate ale tale,

de-acum, iubito, știu, va trebui

să te păzesc cu gărzi imperiale.

Din veacu-acesta să ieșim cumva

prin geamuri sparte,-așa cum fac copiii

și poate-n celălalt, de ziua ta,

de nicăieri se vor ivi geamgiii.

Poate zvonu-i fără rost,

geamuri sparte au mai fost,

dar de nu, e bine-a ști

ce ne facem de geamgii?

Rugă pentru Jim Clark, automobilist de Formula 1 - Dan Verona

Nu, bătrâne, tu nu participi

La această cursă pe care o urmăresc acum

Din fotoliu, aşteptând meciul de fotbal.

Crainicul, corect, m-a informat c-ai apucat-o spre cer

Cu Lotusul tău într-o duminică de cenuşă.

Se spune c-aveai geniu, bătrâne,

Ai fost denumit scoţianul zburător, de câteva ori

Ai dat ochii cu moartea, dar tu de fiecare dată

Te-ai ridicat şi ai pornit mai departe.

Erai privit ca un zeu, nimic nu te putea îndoi –

Înfrângerea avea miros de colet cu sâmburi

De piersici. Ai fi fost un strălucit fermier

De-i ascultai pe părinţi. Ai fi avut copii de-o

Urmai pe Sally Stokes, prietena ta. Dar ţie

Ţi-au plăcut mai mult caroseriile lucitoare.

Dumnezeul tău avea forma unui automobil

Cu viteză de o mie pe oră. Erai un seism

De zăpadă, bătrâne, şi ai dispărut într-o

Duminică de cenuşă, când nimeni nu s-aştepta,

Undeva prin Germania, la treizeci şi doi de ani, spune

Crainicul, într-o cursă obscură. Acum poate bolidul tău aleargă

Pe şoselele cerului căci nu te cred lecuit.

Să te ocrotească steaua automobiliştilor măcar

Acolo în cer, unde nimeni nu are pentru ce se grăbi.

Aici însă cursa continuă. Şi delirul ne cuprinde pe

Toţi, automobilişti, infanterişti, optimişti, pesimişti,

Toţi alergăm, cu ochii închişi, cu ochii deschişi,

Cu toţii, în maşini, în fotolii, în colivii, sau pe rug.

Copilăria se depărtează de noi ca un satelit

Cu misiunea încheiată, în adâncul frigului cosmic.

Mai rămâne o vagă senzaţie în trup

Asemeni sărutului unei vedete de cinema

Căpătat la marea înghesuială.

Suntem cu toţii automobilişti de formula 1, bătrâne,

Şi ca şi tine o sfârşim într-o fundătură

Ca un scenariu absurd. Ca şi pe tine, pilot de

Grand Prix, ne paşte moartea de formula 2.

Şi aici în fotoliu, privind cursa aceasta îndrăcită,

Nici nu ştiu cine se află, eu sau albastra mea fantomă,

Nici nu mai ştiu cine adulmecă stelele

Pelerinul nocturn sau fantoma lui mohorâtă.

Ieri femeia aceea avea douăzeci de ani

Şi părul ei roşu incendia copaci şi biserici,

Astăzi limuzina din ea e o simplă conservă pe roţi.

Precum Ulise cândva ne-am legat de catarg

Dar ceea ce auzim, bătrâne, înspăimântă sturzii

De aur ai imaginaţiei şi aşează pe fruntea amurgului

O aureolă de lacrimi. Cântăm cu toţii

Psalmii automobilului sacru, o rugăciune publică

Asemeni unei mări se revarsă, unindu-ne, risipindu-ne,

Şi cursa continuă, o forţă inexplicabilă

Ne ţine legaţi de pământ

Şi numele tău îl mai reţin graţie memoriei

Acestui poem, crainicul de mult te-a uitat,

Începe meciul de fotbal,

Acum e târziu şi nu mă pot ruga pentru tine

Decât în fugă, bătrâne, în fugă…

Solul florilor - Alexandru Toma

Într-un câmp de rosmarini,

maci și albăstrele

sus pe-o cruce - fruntea-n spini

Crist și-o-nalță-n stele.

Ca un sol îndurerat

dintre hori el suie,

pasul lor înlăcrămat

cerului să-i spuie:

Că răsar din lut amar

și furtuni le-ndoaie,

și potirele-n zadar

tind spre nori de ploaie.

Își dau sfântul lor parfum

și tot darul tainei,

dar călcate pier în drum

cu lumina hainei.

Cresc doar ca să dea mohor

coasei ce străluce?

Sau să nască ghimpi ce ce dor

pe cei puși pe cruce?

Și martirul cel divin -

crin curat și mare -

pentru flori, și pentru spini

cere îndurare!

Pastorală - Max Blecher

E-ntindere de plante cu degete de apă

bea asta și privește

jupele dantelate ale laptelui crud

uriașii subpământului s-au înecat cu azur

și lacurile guri deschise rămas-au încremenite

patru boi sub un copac, sfidând realitatea

îngenunche și-și împodobesc coarnele

cu flori de mătrăgună

trece prin nori perfecțiunea plânsului

și mieii tineri sug țâțele ploii

planeta somnului se așterne peste câmpuri

pe unda izvorului curg ultimele reflexe

ca ultimele cuvinte lucide ale unui muribund

în timp ce tu vrăjitorești, văd

cu oscioarele ornamentale și fatale ale

iubirii noastre.

Brăduțul - Alexandru Toma

Brăduleţ, brăduţ drăguţ,

ninge peste tine

haide, hai in casa mea

unde-i cald şi bine.

Pom de Anul Nou te fac

O, ce bucurie!

Cu beteală-am sa te-mbrac

și steluţe o mie.

Şi fetiţe şi băieţi

bătând din mânuţe

ne-om juca şi ţi-om cânta

cântece drăguţe.

Ca o baltă - Mircea Demetriade

Ca o baltă liniștită,

Fără pic de undă-n ea,

Este inima din mine,

Draga mea.

Doar trecutele iluzii,

Ca un șir de pomi pe prund,

Se răsfrâng duios într-însa,

Pân’ la fund.

Flori albastre de-i culege

De pe malu-i să le-admiri,

Sunt trecute și pierdute

Amintiri.

Iară nufărul ce-nclină

Fruntea lui, îngălbenit,

Este clipa de iubire

Ce-a pierit.

Lasă norii să se-nalțe

De pe lac, pe ploaie seci,

Sunt suspinele din mine

Când tu treci,

Rece, rea, nepăsătoare,

Cu doi ochi senini, dar morți,

Că pe mine mort într-înșii

Tu mă porți.

Cântecul îngerilor chilugi - Dan Verona

Noi suntem îngerii chilugi

Rotund este capul nostru – o ghiulea

Pentru o popicărie divină

Noi n-am cunoscut îmbrăţişarea maternă

Sfânta familie pentru noi e o reclamă de lux

Nu ştim cum arată o casă o candelă în peretele nopţii nu ştim

Noi nu avem decât o stea de ocazie

Noi suntem aruncaţi la uşa bisericii

Pentru a forţa mila divină

Fratele nostru este câinele fără stăpân

Noi nu ştim decât rugăciunea pâinii cu marmeladă

Sfânta noastră veşnica marmeladă eroică

Noi nu suntem decât un număr matricol

N-avem bunici generali şi nici corăbieri

Amintirile noastre sunt nule ca praful nealterat de provincie

Destinul nostru - deplorabilă compilaţie

Noi suntem îngerii chilugi -

Din mâhnirea noastră fariseii vor scoate o frumoasă parabolă

Versuri sin volumul Viața la treizeci și trei de ani (1981)

Pieta - Dan Verona

Cum vine toamna, mamă, mi-e sufletul ciudat 

Precum un roi de fluturi atins de destrămare 

Și mă gândesc la tine sub ceru-ntunecat 

Ca la o soră dusă într-un oraș prea mare.

Și-aștept venind din ceață un înnoptat poștaș 

Cu-o veste de la tine (doar două-trei cuvinte), 

Dar el poate demult e mort în vreun oraș 

Pe care nici o hartă nu pare-a-l ține minte.

M-ai învelit cu carne și carnea mult mă doare, 

Fuior aprins de raze eram în mâna ta 

Și nimeni nu mai știe ca tine alina 

Sperând să vii, auzu-i crucificat pe zare.

Și mă cuprinde noaptea și nu mai pot să scriu, 

Aud cum dezertează toți sâmburii din mere, 

Poate veghezi asupră-mi, deși e prea târziu,

Poate aștepți cuminte o nouă înviere.

Spre-a fi mai norocoși aș vrea-ntr-un fel

Să dai ființei mele de la-nceput lumină

Și eu să vând de-a valma tramvaiele pe-un miel

Născut în zori de zi pe o colină.

Cum vine toamna, mamă, mi-e sufletul ciudat, 

Dau vulpile năvală-n biserica pustie 

Și uit că nu se poate-ntr-un veac prea vinovat 

Din moarte să te scot prin poezie.

Eram cândva fuiorul de raze-mpărătesc, 

Acum tu-mi ești copilul pierdut în ceață, mamă, 

Și ochii tăi deasupra pe ceruri înfloresc 

Înlăcrimați în două brândușe mari de toamnă.

Și gata - Lucian Avramescu

 

dragostea, iubito, 

este semnul învârtirii tale în jurul meu,

dragostea, iubito, 

este semnul învârtirii mele în jurul tău,

dragostea, iubito, 

este ceva care se învârte de la sine 

un fel de perpetuum mobile 

dacă se oprește 

să nu desfaci şuruburile inimii 

- n-ajungi la niciun rezultat  - 

dacă se oprește 

să nu demontezi şuruburile minții 

- n-ajungi la niciun rezultat - 

dacă se oprește 

înseamnă că s-a oprit și gata.

Ah! Iarăși ai venit. Dar nu ca un iubit - Anna Ahmatova

Ah! Iarăși ai venit.

Dar nu ca un iubit, ci ca un soț gelos, cu drepturi.

Neclintit în casă mi-ai intrat și mă scrutezi.

Nebună! 

Și azi e spaima mea de-ajunul de furtună.

Mă-ntrebi ce-am săvârșit cu tine, pe vecie, încredințat cândva de ursitoare mie.

Te-am înșelat.

Ți-am spus de zeci de ori de-atunci, la capăt de puteri dac-ai putea s-ajungi!

Vorbești precum un mort cu ucigașul său, și ca un demon vrei să-mi bată ceasul rău.

Mă iartă.

Să iertăm, și Domnul ne-nvăța.

Se tânguie amar de sete carnea mea, dar sufletu-ncepu câte puțin să moară.

Țin minte doar din tot ce fuse-odinioară, cocorii când țipau și brunele coline…

O, cât de dulce-a fost pământul lângă tine!

1916

traducerea de Medeleine Fortunescu