Iubita mea, când tocmai ne iubeam
cu voia celor de la primărie,
am auzit că veacul n-are geam
și unde aunt geamgiii nu se știe.
Abia de s-a zvonit prin telegraf
o adiere ca o întâmplare
și iată cum, duminica, în praf
își frânge coastele pe strada mare.
Văzând că ne iubim cu-adevărat
sub cuibul vechi cu pui de rândunică,
e, poate, cineva care-a aflat
motiv să tremurăm și noi de frică.
Prin geamuri sparte mai căzură ploi
și-n alte veacuri, mult mai efemere,
dar dacă suflă crivățul în noi,
adio, lumânare de-nviere.
Poate zvonu-i fără rost,
geamuri sparte au mai fost,
dar de nu, e bine-a ști
ce ne facem de geamgii?
Să nu te smulgă vântul într-o zi
din viața mea cu toate ale tale,
de-acum, iubito, știu, va trebui
să te păzesc cu gărzi imperiale.
Din veacu-acesta să ieșim cumva
prin geamuri sparte,-așa cum fac copiii
și poate-n celălalt, de ziua ta,
de nicăieri se vor ivi geamgiii.
Poate zvonu-i fără rost,
geamuri sparte au mai fost,
dar de nu, e bine-a ști
ce ne facem de geamgii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează