Cum vine toamna, mamă, mi-e sufletul ciudat
Precum un roi de fluturi atins de destrămare
Și mă gândesc la tine sub ceru-ntunecat
Ca la o soră dusă într-un oraș prea mare.
Și-aștept venind din ceață un înnoptat poștaș
Cu-o veste de la tine (doar două-trei cuvinte),
Dar el poate demult e mort în vreun oraș
Pe care nici o hartă nu pare-a-l ține minte.
M-ai învelit cu carne și carnea mult mă doare,
Fuior aprins de raze eram în mâna ta
Și nimeni nu mai știe ca tine alina
Sperând să vii, auzu-i crucificat pe zare.
Și mă cuprinde noaptea și nu mai pot să scriu,
Aud cum dezertează toți sâmburii din mere,
Poate veghezi asupră-mi, deși e prea târziu,
Poate aștepți cuminte o nouă înviere.
Spre-a fi mai norocoși aș vrea-ntr-un fel
Să dai ființei mele de la-nceput lumină
Și eu să vând de-a valma tramvaiele pe-un miel
Născut în zori de zi pe o colină.
Cum vine toamna, mamă, mi-e sufletul ciudat,
Dau vulpile năvală-n biserica pustie
Și uit că nu se poate-ntr-un veac prea vinovat
Din moarte să te scot prin poezie.
Eram cândva fuiorul de raze-mpărătesc,
Acum tu-mi ești copilul pierdut în ceață, mamă,
Și ochii tăi deasupra pe ceruri înfloresc
Înlăcrimați în două brândușe mari de toamnă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează