Din buchetul viu de roze trei petale parfumate,
albe ca o-nchipuire, au căzut ușor pe masă,
au căzut ca două pleoape albe și catifelate,
obosite de-așteptare pe-a visărilor terasă.
Au căzut ca niște brațe albe, fine, decoltate,
ce-ntr-o seară de uitare s-au lăsat de doruri prinse,
și în ploaia grea de gânduri au rămas înfiorate,
înspre cine știe căror ispitiri întinse.
Au căzut cum cade-o foaie albă dintr-o carte veche.
Ce păstrează-n scoarțe roase o poveste de iubire;
a citit-o-n alte vremuri, strânși alături, o pereche,
și cu-o lacrimă a-nchis-o, cu-n suspin sau cu-o privire.
Au căzut ca niște clape albe și evocatoare
de-amintiri ce dorm în suflet ca-ntr-o criptă grea de zid
ce bat, una câte una, ritmul clipei trecătoare,
și când cad, în noi, porți grele, porți de marmură deschid.
Au căzut ca niște fluturi albi cu-aripile-ntinse,
din grădinile înflorite, unde anii ne-au rămas.
Ce vânt rece, fără milă, sau ce degete le-ntinse,
când petalele ușoare scuturatu-s-au sin vas?
Zborul clipelor trecute ca un tremur lung de pleoape
deșteptară amintirea caldă-a gesturilor tale,
și deodată, fără veste, te-am simțit de mine-aproape,
trecând degetele-ți albe printre printre albele petale.
Au căzut ușor ca fulgii albi ce tremurau în zare,
alungați de-o mână-ascunsă, ce-i arunca și-i răsfira,
reci, păreau că străbătuseră iarna folul țărilor polare,
și se-opriră drept în suflet, unde razele muriră.
Au căzut ca niște fluturi albi cu-aripile-ntinse,
din grădinile înflorite, unde anii ne-au rămas.
Ca vând rece, fără milă, sau ce degete le-atinse,
când petalele ușoare, scuturatu-s-au în vas?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează