De ce surâdeți
Mona
lisa?
Oare
plutind ușor pe raze de lumină,
se lasă
Cupidon ca o albină
pe-a zâmbetului vostru dulce floare?
Sau poate cugetări înălțătoare
vă poartă-n atmosfera lor senină?
Doriți?
Visați?
Ce patimă suspină
sub crinul fetei voastre zâmbitoare?
De ce surâdeți
Mona
lisa?
Spasmul
din colțul gurii voastre e sarcasmul
trădării poate?
Unde e misterul?
Eu știu atât:
ca zâmbetul acesta
cuprinde-n el tot
Iadul și tot
Cerul;
e Mesalina-n el, dar e și
Vesta!
oricine trebuie să-nţeleagă
că totul îi poate dispărea într-o
clipă:
pisica, femeia, slujba,
o roată din faţă,
patul, pereţii, camera,
tot ce-a clădit în jurul lui
e clădit pe nisip-
şi orice cauză,
indiferent cât de îndepărtată:
moartea unui copil în Hong Kong
sau un viscol în Omaha...
te poate distruge.
toate porţelanurile tale
zob pe podea în bucătărie,
şi femeia intră şi te găseşte
beat în mijlocul dezastrului:
o, Doamne, ce-i cu tine?
şi-i răspunzi: nu ştiu,
nu ştiu...
prea mult
prea puţin
prea gras
prea slab
sau nimeni.
râs sau
lacrimi
duşmani
iubiţi
străini cu feţe ca
unghiile de la
degetele mari
armate alergând prin
râuri de sânge
fluturând sticle de vin
înjunghiind cu baionetele şi violând
virgine
sau un tip în vârstă într-o cameră ieftină
cu o poză a lui M. Monroe
în această lume există singurătate atât de multă
încât o poţi vedea în mişcarea lentă a limbilor
unui ceas.
oameni atât de obosiţi
mutilaţi
fie de dragoste fie de lipsa ei.
oamenii nu sunt buni
unii cu alţii
bogaţii nu sunt buni cu bogaţii
săracii nu sunt buni cu săracii
ne este frică
sistemul nostru de învăţământ
ne spune la toţi că putem fi
cu toţii învingători de super-rahat.
Nu ne-a spus despre şanţuri
şi sinucideri.
Sau teroarea unui om
îndurerat, undeva,
singur
neatins de nimeni
căruia nimeni nu-i adresează
nici un cuvânt
oamenii nu sunt buni unii cu alţii.
Oamenii nu sunt buni unii cu alţii.
Oamenii nu sunt buni unii cu alţii.
Cred că nu vor fi niciodată.
Nu le cer să fie.
Dar uneori mă gândesc la asta.
Mărgelele se vor clătina
norii se vor înnora
iar criminalul va decapita copilul
ca şi cum ar muşca dintr-o îngheţată pe băţ.
prea mult
prea puţin
prea gras
prea slab
sau nimeni.
mai mulţi cei care mă urăsc
decât cei care mă iubesc
oamenii nu sunt buni unii cu alţii
poate dacă ar fi
morţile noastre nu ar mai fi aşa de triste.
între timp mă uit la fetele tinere
lujere
flori de posibilităţi.
trebuie să existe o cale.
în mod sigur trebuie să existe o cale la care nu ne-am gândit încă.
cine mi-a pus creierul ăsta înăuntru?
urlă
cere
spune că există o şansă
nu va spune
„nu”.
Rândunica e plecată
după hrană pentru pui,
cuibu-i singurel sub streşini
și prin curte nimeni nu-i.
Râde sub mustăţi motanul:
- Ce noroc!... păcat să-l scap!...
iute sus!... dar, poc, o piatră
îl loveşte drept în cap.
Trist se tânguie motanul:
- Miau şi vai de capul meu.
Petrişor îl ia în braţe:
- Iartă-mă te rog, căci eu
Te-am lovit, şi rău îmi pare,
dar de bieţii puişori
ție cum nu ţi-a fost milă,
când săriseşi să-i omori?
Vine un flăcău acasă:
- Mamă! Tată! Ard de dor!
Am decis să mă însor
cu fata lui moş Arvinte,
că-i frumoasă şi cuminte
gingaşă şi educată,
pe deasupra încă-i fată.
Mama-l pupă şi-l mângâie,
lăcrămând de bucurie.
Numai tata-i supărat
și-l priveşte încruntat.
Pe urmă îl ia de-o parte
și începe de departe:
- Mai demult, în tinereţe,
ne-am iubit cu mama fetei.
N-o s-o iei, că nu se poate,
ea ţi-i soră, tu-i eşti frate!
Flăcăuandrul, abătut,
mult a plâns şi a băut,
șapte zile, şapte nopţi,
într-un beci, ascuns de toţi.
Peste-o lună jumătate,
vine iar c-o noutate:
- Mamă! Tată! Mă însor
cu copila lui Bujor!
Aşezată, gospodină
și mândră ca o grădină.
Mama îl îmbrăţişează,
fericită lăcrămează.
Numai tata-i foc şi pară.
Îl conduce în cămară
și îi zice: - Scump fecior,
cu femeia lui Bujor
ne iubisem noi cândva,
de la mine-a rămas grea.
Tu-i eşti frate, puişor,
deci nu poţi să te însori.
Iar băiatul, întristat,
iar a plâns nealinat,
a băut rachiu şi vin,
ca să uite de venin.
Încercând a treia oară
să-şi aleagă soţioară,
tata iar i-a povestit
că cu mă-sa s-o iubit.
Iar pe urmă o aflat
că la fetele din sat,
Vasilicăi lui Arvinte
și fetelor de părinte,
Măricicăi lui Tulica
și fetei mătuşii Nica,
copilei văcarului
și fetei primarului,
Anişoarei lui Dodon,
pistruiatei lui Anton
și odraslelor vecinii,
fetei grase-a lui Arsenii,
Adrianei lui Costică,
Esmeraldei lui Opincă,
Mădălinei lui Istrate...
la toate le este frate!
Flăcăului, de amar,
îi curg mucii în pahar.
Fetele de măritat
toate i-s surori în sat.
Mama-l vede abătut
și îl ia la descusut.
El suspină ca de boală,
plângând maică-sii în poală.
Cu năduf şi supărare
îi spune măicuţei sale:
- Tata a însămânţat
muierile de prin sat.
Cum, dracu, să te însori
dacă toate ți-s surori?
Măicuţa, cu voie bună,
râde-n hohot ca nebună.
- Ce-i cu tine, mamă dragă,
aici nu-i nimic de şagă!
- Apoi, dragul meu fecior,
râd, că eşti neştiutor.
Adu-mi noră orice fată,
CĂ NU EL ÎŢI ESTE TATĂ!
Se spune că Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a amuzat mult când a citit în şedinţa Biroului Politic al Partidului “Odă proștilor” de Ion Pribeagu. Râdeau şi Maurer, şi Drăghici, şi Apostol. Numai Iosif Chişinevschi avea o mutră amară.
„Mă, tu de ce nu râzi?”, l-a întrebat Dej.
„E un duşman al ţării, acest Pribeagu”, a răspuns Chişinevschi.
„Mă, ce fel de ovrei eşti, când n-ai pic de umor?”, s-a amuzat Dej. Şi i-a aprobat lui Ion Pribeagu plecarea definitivă în Israel.
Motto:: Cu prostul care n-are şcoală
te lupţi puţin şi-ai câştigat.
Dar duci o luptă colosală
cu prostul care are şcoală!
De-ar fi să-i luăm pe toţi la rând,
și actualii, dar şi foştii,
cei mai deştepţi de pe Pământ
au fost întotdeauna... PROŞTII.
Nu te ruga la ursitoare
să-ţi facă-n viaţa ta vreun rost,
mai bine urlă-n gura mare:
"Iubite Doamne, fă-mă... PROST!"
De ce să tragi ca la galeră,
să-nveţi atâtea fără rost,
de vrei să faci o carieră,
ajunge numai să fii... PROST.
În lumea asta cu de toate,
unde se-nvaţă contra cost,
păcat că nici o facultate
nu dă şi diploma de... PROST.
Avem impozite cu carul,
dar înotăm în sărăcie
și ce buget ar avea statul
dintr-un impozit pe... PROSTIE...
Ei sunt ca iarba, cu duiumul,
să nu-i jigneşti, să nu-i împroşti!
O, Doamne, de ne-ar creşte grâul
cum cresc recoltele de... PROŞTI.
Şi-n lumea asta răsturnată,
unde cei strâmbi sunt cei mai drepţi,
Savanții noştri mor de foame
și numai PROŞTII sunt deştepţi.
Ce tragic timp păgân,
se-mparte ţara noastră în partide,
de când l-am omorât pe ăl bătrân,
mormântul lui nici nu se mai închide.
Am tras în el ca-n malul de pământ,
nu l-am putut în timpul vieţii frânge,
și el s-a dovedit de neînfrânt,
că nu ne-a dat nici lacrimi şi nici sânge.
Cu el am omorât-o şi pe ea,
într-un concurs fanatic de păcate,
și-atunci păcatul nostru devenea,
mai greu ca ale lor, împreunate.
Aşa puţine vorbe mai rămân,
într-o tăcere plină de rafale,
și vai!, l-am omorât pe ăl bătrân,
erori peste eroarea vieţii sale.
Se-mpleticea de parcă era beat,
și totul îi apărea confuz, departe,
prin gloanţele cu care l-am marcat,
el inspira şi aer, dar şi moarte.
Şi el ne-a fost măcar o dată baci,
și noi i-am fost măcar o dată turmă,
de ce am apăsat pe-acel trăgaci,
când moartea şi-aşa venea din urmă?
Ne trebuia şi milă şi efort,
să le putem concilia pe toate,
de ce am dorit să-nceapă cu un mort,
aceste ziduri de maternitate?
Eram români şi el era român,
a fost şi crimă, dar a fost o gafă,
de ce l-am omorât pe ăl bătrân,
cu mâini legate, împuşcat în ceafă?
Voi nu vedeţi că nu putem dormi?
Voi nu vedeţi că ţara nu mai doarme?
Din zori de seară până-n zori de zi,
strigoiul lui aleargă prin cazarme.
Îşi plânge ţara ori de cîte ori,
de drama ei se-atinge şi îl doare,
strigoi bătrân ce cântă "Trei culori",
cum face la beţie fiecare...
Acest strigoi de unde-ncepe tot,
privește dintre stele pe fereastră,
din buzele ce a vorbi nu pot,
pornește cinic libertatea noastră.
Şi totuşi într-un tragic timp păgân,
i-am încărcat cu întuneric pasul,
de ce l-am omorât pe ăl bătrân,
și nici măcar nu-i facem parastasul?
Fragi coapte ne-au servit la masă.
Și, către miezul nopții, vin.
În fumul de țigare, ascunse
femeia capul ei frumos...
abatele dormi pe scaun
și-alături, în odăi, dansau.
Bărbatul a-nceput să joace
cu cavalerul doamnei, cărți.
Rămăsesem singuri în odaie,
femeie ea, și eu poet.
Femeia tânără ca focul
și dulce ca un vis de iarbaă.
Și fragile-ncepura vorba:
E miezul nopții și e vin
pe buzele ce-așteaptă glasul,
ori poate și-au ucis cuvântul.
Pe scaun doarme unchiul grav
și numai horăitul lui
e conștiința ce păzește.
Alături: dans si cărți de joc.
Încearcă și tu-al tău noroc.
Și fragile
femeia își deschise ochii
ca să pornească noapte-aprinsă
din sufletul adânc.
Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
și niciodată n-or să vie iară,
căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
abia-nţelese, pline de-nţelesuri -
cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
o, ceas al tainei, asfinţit de sară.
Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
cu mâna mea în van pe liră lunec;
Pierdut e totu-n zarea tinereţii
și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!
