Elegie II. Dragele mele umbre - Ion Heliade Rădulescu

Vederea voastră mă-nsuflețește,
umbre mult scumpe ce mă cătați,
și al meu suflet se liniștește
când înainte-i vă arătați.

Cât e de dulce a voastr-ivire
la cel ce-așteaptă în amăgire
l-al nădejdii viclean zâmbit!
Faceți adesea să se strecoare
a voastre chipuri și mă-nfășoare
cu vălul nopții cel liniștit.

Mi-ați dat ființa și-ntreaga fire,
părinți, ce-n miezul zilei-ați apus;
d-atâtea chinuri, lungă mâhnire,
al meu trist suflet jăli supus.
Voi ușurați-l, umbre-ndrăgite,
voi din lăcașuri nelocuite
pe fericire o îndemnați;
p-astă streină faceți să vie

necunoscută mult mai mult mie;
vă rog d-acolo o îndreptați.

Lina ta mână mă ușurează,
tânără maică, și-nsuflețesc,
sărutu-ți mă înviază
și din odihnă-ți mă-mpărtășesc.
Asupră-mi ochii tăi ațintează,
plini de iubire nu lăcrimează;
peste durere tu ai sărit!
Blând ei revarsă rază cerească;
Ah! P-a mea inimă ei citească,
focul ei vază cel înmulțit.

Zâmbire plină de mângăiere,
cât e de dulce când te ivești!
A fi de tine cu-apropiere
este viața ce dăruiești...
Ah! auritu-ți păr fâlfâiește,
m-atinge, unda-i mă răcorește,
cade p-obrajii-mi cei înfocați;
și a mea ploaie de lăcrimare
pe el se varsă cu-mbelșugare...
Ah! Cine-mi șterge ochii-nmuiați?...

Al meu părinte, ah, ce ivire!
Să vă văz iarăși eu însoțiți!
A voastre pasuri prin ce simțire
nu se desparte? Ah! Voi iubiți?

Și fericire oare se poate
fără iubire, ce nalță toate
câte de dânsa se-nvrednicesc?
Dumnezeu oare ce este-n sine?
Dragoste, pace, marele bine.
Și-n cine oare drepții trăiesc?

Trista ta buză vreo zâmbire
sau bucurie n-a cunoscut
în câtă vreme în despărțire
asprimea soartei crud v-a ținut
veselă-ți fața acum zâmbește,
dragostea, pacea o-nsuflețește:
Vălul mâhnirii l-ai sfâșiat!
O jumătate lipsea din tine
și-ntreg că nu ești simțeai în sine.
Străin, dar iată, te-ai împăcat!

În acea lungă întristăciune,
în acea vreme de tânguit,
peste durere, amărăciune
nu cumva, oare, ți-am grămădit?!...
A!!! O-ngrijire cu voi urmează!
Unire, pace vă îndreptează,
Înger d-aproape străjuitor!
Ochiul de tată nu s-amăgește.
Ah! Al meu sânge vă însoțește!
Virgil! Tu, scumpe fiu ș-al meu dor!

Te-aruncă-n brațe-mi, strâns te lipește
și luminează-mi sânul cel stins!
Dă-mi sărutare ce bălsămește
inima-mi arsă ce mi-ai aprins.
A mele pasuri ne-ncredințate,
de sarcin'anilor greuiate,
de al tău reazem tu le-ai lipsit:
părinții-mi dară povățuiește,
du-i la lumina ce nu sfințește,
fii lor tovarăș nedezlipit.

Umbre mult drage!... ah, puțin stați!
Veniți adesea, mă cercetați:
ceasul îmi este necunoscut;
pe lângă mine des vă aflați,
când m-oi desface de acest lut
în brațul vostru să mă luați.

Sonet - Ion Heliade Rădulescu

Inimă și suflet, simțire-ngerească
Ca-a produs pământul ca să dovedească
Legătura care cu ceru-l unește!
Nevinovăția când binevoiește.

La oameni blândețea-i să mărturisească,
Atunci se-mprumută fața ta cerească.
Rază de misteruri ce blând strălucește
În seninu-albastru ce-n ochii-ți domnește!

Poate fericirea mai dulce să fie
Și decât ființa-ți ce nădejdea-nvie?
Și când înviază, lin, mângâietor,

Cât căutătura-ți altceva mai are?
Tu, a omenirii ș-a sexului floare!
De ce nu petrece și-un... loc gemător?

Cumetria cioarei când s-a numit privighetoare - Ion Heliade Rădulescu

O dihanie de cioară,
Ce-i dăduse naiba-n gând?!
Să ia fulgi de alte păsări,
Să iasă la zbor cântând.
Iat-o împopoţonată
Şi mereu se gâtuieşte,
Ulubeasna-mpestriţată
Răţoit bănănăieşte.
Ce nume să-şi dea acuma?
Că e lucru-nsemnător!
De la nume-atârnă toate
Şi trecut, şi viitor.
Dar cioara, de! e tot cioară,
Şi astfel se socotea:
Nu-şi mai vedea de loc ciocul
Şi trupul nu-şi mai simţea.
Se gândi cum s-o brodească
Şi să-şi cate vrun năşic:
Dar naşul i-o da vrun nume
Ce n-o plăti mai nimic.
Haide! singură se face
În biserica de caş
Ş-alde popă, ş-alde naş,
Ca să fie bine pace:
Fără sfadă, fără price,
Rămâne zis ce-şi va zice.
Se numi privighetoare,
Păsăruică cântăreaţă,
Unde cântă pe răcoare,
Ştii, colea, de dimineaţă.
Şi zbura de bucurie
Biata cioară când gândea
Că cioroii or s-o ţie
De poet şi păsărea.
Iese-acuma îngâmfată
Şi la lume se arată
Şi ne-ncepe a cânta.
La-nceput coţofenează,
Glasul şi-l mai subţiază,
Dar ce-i faci? că e tot ga!
Ţipă: ga! şi ga! răsună;
Păsările se adună,
Ascultă şi aud: gară!
Se uită, dar nu văd cioară.
Dihania-nnebuneşte,
Cântă - cine-o mai opreşte?
“Sunt - zice - privighetoare
Şi Dumnezeu mi-a dat dar;
Sunt pasăre zburătoare.
Care de pe lângă mine
Va zice că nu cânt bine,
E mare, mare măgar.”
Şi eho răspunde: gar!
Pasările aud: gar!
În tăcere o ascult;
Se apropie mai mult,
Fiecare o priveşte,
Fiecare îşi zăreşte
Fulguleţul, pana sa,
Şi-ncep a ţi-o dezbrăca,
Scuipă-n gură ş-apoi zboară.
Poetul rămâne cioară!

Coada momiţelor - Ion Heliade Rădulescu

(P. Viennet)

În Simium, a momiţelor capitală,
Printr-o moarte repede şi fatală,
Bufonii curţii cinci muriră dodată.
Bufon între momiţe, în neamul somifier,
Era un post prea mare, sarcină însemnată,
Un fel de minister,
Pe care trei partituri briga care de care
Să-l poată însuşi.
Căci era post c-acelea! Poporul în mişcare
Sta chestia să vază cum, ce fel va ieşi.
Pagonii şi loricii, maroţii şi gibonii
Pe capăt se-ntrecea,
Cinci candidaţi scotea,
De care să se mire din lume toţi bufonii;
Şi-şi da mai dinainte
Păreri şi mari cuvinte
Că au şi isteciune,
Şi mare-nţelepciune,
Şi darurile toate, un soi tot de la noadă.
Şi ştiţi pentru ce oare? Pentru că n-avea coadă.
Şi limbuţea prea tare că-aceast-adăugire
De păr, de zgârci, de nerve, această prelungire
Absurdă a spinării e proba cea mai mare
D-o minte mărginită, d-o scurtă cugetare;
Şi da cuvânt prea tare
Că mintea se toceşte
Cu cât coada mai creşte.
Ieşir-atunci la lume genonii, sapajucii,
Talapii şi malbrucii,
Momiţe lungi în coadă, şi susţineau mai tare
Că minte ca să aibă şi gust, talent, ştiinţă,
Prestigiu cu diplome ca cei din seminariu,
E foarte necesariu
La o momiţă coada. Şi spre încredinţare,
Zicea că de spinare
Şi cap, şi coad-atârnă; şi unul la o parte,
Şi alta-n jos de alta, după fireşti cuvinte,
Măduva de la coadă spre cap în sus se-mparte
Ş-aduce multă minte.
Iar cinci machii, pe care codata adunare
Îi susţinea să intre la rege în favoare,
Spărgându-se striga:
Că fără de această regală codătură
Ce-ar fi de o momiţă? şi ce-ar mai semăna?
Un monstru spăimântabil, un OM! o pocitură!
(Căci omu-ntre momiţe e proastă creatură.)
Partitul de a treia pe brânci se opintea
Să-mpingă înainte, să poată încăpea
Aleasa lor culoare
La rege în favoare.
Aceştia, fireşte, erau d-ăi moderaţi,
Muţoi mai ideaţi,
Un soi de popioni,
De babuini, mamoni.
Ei nu condamnau coada, ziceau că-i lucru bun!
Dar ei aveau codiţă! şi-n public toţi propun
Că bună este coada, dar nu aşa prea mare,
Şi căci excesu-n toate aduce încurcare;
Nici ciunt nu este bine, nici nătărău codos,
Ci colea, cum se cade, de mijloc e frumos.
Şi cât pentru aceasta, madrilii-s numai buni.
Iar regele, cu totul uimit şi asurzit,
D-atâtea mari cuvinte şi intrigi, rugăciuni
Cu totul ameţit,
Rând unul câte unul se puse a-i numi
În posturile nalte, să vază ce-a ieşi.
Şi el, şi ţara-ntreagă văzură-nvederat,
Ca lucru luminat,
Că, cum intra în funcţii, momiţa tot momiţă;
Şi coadă, şi codiţă,
Şi ciontul, tot un drac:
De smorfuri nu se luasă, ce ştiu aceea fac.
Momiţa, biet, cu coada şi omul cu sistema
Se crede ca e-n stare a dezlega problema;
La una vedem smorfuri, la altul declamaţii;
Una uimeşte bestii, şi altul stinge naţii.

Rătăcire - Ion Vinea

Mi-am trădat inima, mi-am ucis sufletul,

am minţit cu vorbele iubirii,

dinaintea lacrimilor am surâs.

Ascund azi ursitei priviri de mult veştede.

Dezbinat de mine, niciodată unul,

gândul şi cuvântul, ca doi fraţi duşmani,

se alungă-n noaptea lui Cain şi Abel.

Ruga-n van te-ndeamnă, Cerule străin,

în trufia-i oarbă, să-mi sfinţeşti blestemul.

Tânguirea lui Azor - Ion Vinea

De-ai fi fost crudă numai şi vicleană,

ţi-aş fi şi astăzi câine credincios,
pândind câte-o privire, câte-un os,
în umbra ta, din mila suverană.

Ca să-ţi desfeţi stăpânul nemilos
la rândul tău şi tu o mică pradă,
mi te-ai jurat, m-ai pus să fac frumos,
să trec prin cerc, să merg ca la paradă,
sub ochii lui, - cu-o tinichea de coadă.

Azi vorba pângărită se răzbună:
lăsându-ţi juvaieru-i drept prinos,
Azor s-a dus, cu-o lecţie de folos.

Mai urlă el din când în când la lună.
dar ce-a rămas din mândra lui stăpână
prinsă-ntre pragul cel de sus şi jos?

Manifest activist către tinerime - Ion Vinea

Jos Arta
căci s-a prostituat!
Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă;
Teatrul, o reţetă pentru melancolia negustorilor de conserve;
Literatura, un clistir răsuflat;
Dramaturgia, un borcan de fetuşi fardaţi;
Pictura, un scutec al naturii, întins în saloanele de plasare;
Muzica, un mijloc de locomoţiune în cer;
Sculptura, ştiinţa pipăirilor dorsale;
Arhitectura, o antrepriză de mausoleuri înzorzonate;
Politica, îndeletnicirea cioclilor şi a samsarilor;
...Luna o fereastră de bordel la care bat întreţinuţii banalului şi poposesc flămânzii din furgoanele artei.
V R E M
minunea cuvântului nou şi plin de sine; expresia plastică strictă şi rapidă a aparatului Morse.
D E C I
moarte romanului-epopee şi a romanului psihologic;
anecdota şi nuvela sentimentală, realismul, exotismul, romanescul să rămână obiectul reporterilor iscusiţi
(Un bun reportaj cotidian înlocuieşte azi orice lung roman de aventuri sau de analiză);
Vrem teatrul de pură emotivitate, teatrul ca existenţă nouă.
dezbărată de clişeele şterse ale vieţii burgheze, de obsesia înţelesurilor şi a orientărilor.
Vrem artele plastice libere de sentimentalism, de literatură și anecdotă, expresie a formulelor şi a culorilor pure în raport cu ele însele
(Un aparat fotografic perfecţionat înlocuieşte pictura de până acum şi sensibilitatea artiştilor naturalişti)
Vrem stârpirea individualismului ca scop, pentru a tinde la arta integrală, pecete a marilor epoci (elenism, romantism, goticism, bizantinism etc.) - şi simplificarea procedeelor până la economia formelor primitive (toate artele populare, olăria şi ţesuturile româneşti etc).
România se construiește azi.
În ciuda partidelor buimăcite, pătrundem în marea fază activistă industrială.
Orașele noastre, drumurile, podurile, uzinele ce se vor face, spiritul, ritmul și stilul ce vor decurge nu pot fi falsificate de bizantinism, ludovicism, copleșite de anacronisme. Să stârpim, prin forța dezgustului propagat, stafiile care tremură de lumină. Să ne ucidem morții!

din Contimporanul, nr. 46, 16 mai 1924

Stelele - Ion Vinea

Tăcerea a înmărit luna.[...]
şi tăcerea e atât de veşnică încât aud vrabia timpului foşnind
scurt între ramuri.[...]

Şi iată că vis sau demenţă, - nu mai ştiu pentru cine mă întreb
căci mă gândesc că cerul e opac ca pleoapele ei
că liniştea asta n-am mai simţit-o de demult.

Iubita mea [...]
ce vedenii sapi în perne cu fruntea ?[...]
iubita mea [...]
vezi cum s-au destins şi dorm pe umbre şi lumini crengile [...]
cum se sting luminile la ferestre
cum se netezeşte totul mărginit în liniile lui clare
acoperişurile geometrice şi cupolele de stuh
muchia dealurilor cu păduri măreţe şi rouă,
mătasea cerului tăiată de taina zărilor şi stelele
stelele
stelele
stelele.

Tuzla (I) - Ion Vinea

Luna lăsa pagini de argint
şi vibrau buzele apelor
neînţelese cetiri.
Am dezlegat barca dintre stâncile de fier
am desfăcut pânzele palide.
Ţii minte - pescarul tocmit
ştia cântecele Dobrogei
asfinţiri în bezna de la cârmă
şi-l asculta marea când înceta.
Pe sidef patinam în respirări
- ce vânt moale aiura prin lume -
drumul sticlea mâna lui cu jucării de diamant
luna era oglindă uitată într-un palat
ne gândeam la cine încă nu ne-a mângăiat.
Pe ţărm cârciuma roşie danţa
şi-n fund dormeau bancurile de aur.

Velut somnia - Ion Vinea

Ascult pământul, arborii, pietrele,

drumul arcuit în tăcere
printre avântul izvoarelor,
sub ţărmii fără paşi ai stelelor.

Ascult vântul, greierii, singurătatea
până-n de rouă porţile aurorii,
o umbră noaptea, ziua o fantomă
fără de-nţeles lunecând şi de urmă.

Da faţă veşnic între loc şi oră,
martor - al cui? între ceilalţi şi nimeni,
ce nume port eu dincolo de mine,
ce frunte ridic în ochii lumii?

Sunetul, raza, zbuciumul şi visul
sporesc vedenia de mine însumi
în privirea de apă a trecutului
cu treptele pe fund ale mormintelor.

Îmi trec pe chip degetele ca pe o mască,
întreb soarta ca orbii vidul,
greu tac pierderile şi amintirile, -
la creştetul lor fumegă cuvintele.

Cugetare - Cezar Bolliac

„E raiul pământesc
în inimile care neîncetat iubesc."
(L'Abbe Lamennais)

De ne-ar fi fost deschisă a soartei noastre carte,

mi-aş fi văzut într-însa prescrisă a mea parte;

dorințele-mi atuncea aş fi ştiut supune,

ș-a amăgirii mele grozav-amărăciune

de loc n-aş fi cercat. Amor şi amicie, ferice-nchipuit,-

străin în lumea noastră.-eu n-aş fi mai gonit,

nici n-aş fi aşteptat!

De ce sfarmi atâta, fiinţă trecătoare?

De ce goneşti nălucuri, himere pieritoare?

Dorinţe neatinse, speranţe ne-mplinite,

Din crepuscul în noapte, visări necontenite?

Această-ţi este viaţa de care te mândreşti!...

am blestemat cu lacrimi, şi în a mea mâhnire

un glas străin mă-ntreabă: "De ce mă tot huleşti?

Nu simţi tu fericirea? În tine n-ai iubire?

Iubeşte! Asta-i viaţa ce-o ziceţi voi cerească;

amorul şi speranţa e viaţa îngerească;

iubiți şi sunteţi angeli-e raiul pământesc

în inimile care neîncetat iubesc!"

D-atunci eu simţ căldura în sânu-mi palpitând,

speranța văz d-atuncea neîncetat râzând.

Meşterul Manole - Cezar Bolliac

„Manole, Manole,
Meştere Manole,
Zidul rău mă strânge,
Ţâțișoara-mi curge,
Copilaşu-mi plânge.
Manole, Manole!”

Vara toată stau la muncă
Meşteri câți în ţară sunt;
Iarna lucrul tot se strică,
Osteneala merge-n vânt.
Toată lumea e-n veghere
Şi să miră în tăcere.

Neagul-Vodă porunceşte
Şi să jură-n Dumnezeu:
Sau că zidul se-întăreşte,
Sau că mor cum e mai rău;
Căci e chiar o diavolie
Mănăstirea să nu ţie.

Meşterii se-nfiorară
Şi-ncepură-a se gândi
Cum să facă să nu moară,
Căci ei mâine n-or mai fi.
Neagul-Vodă ce vorbeşte
Negreşit că se-mplineşte.

Meşterul Manole-ncepe
Iscusit a le vorbi;
Căci el singur se pricepe
Ce ispită poate fi
De se surpă peste gloată
Ce-au lucrat o vară toată.

- „De cuvânt să am eu parte,
Meşteri buni, mă ascultaţi!
Omenie aibă foarte
Fiecare dintre fraţi:
Cere zidul o muiere,
Ca să-i fie-ntemeiere!

Mâine-n zid să se zidească
Măcar care din femei,
Ce va fi să se ivească
Cu merinzi, la soţul ei!”
Meşterii se spăimântară
Ş-ochii-n jos cu toţi lăsară.

- „Staţi pe loc! Și fără frică,
Cu credinţă să juraţi!
Că din voi nici unu strică
Fapt-aceasta ce-apucaţi!
La primejdia obştească,
Trebuie unul să jărtfească.

Sufletu-i să se unească
Cu al Iudii la un loc,
Şi ţărâna-i n-o primească
Nici pământ, nici vânt, nici foc!
Blestemat fie-n vecie
Cel ce-o spune la soţie!”

Ei cu toţii se jurară
Cum că taina nu o vând,
Şi apoi se-mbrăţişară,
Făr-a zice vrun cuvânt;
Dar, sunt mulţi d-ăi fără frică
Ce-astăzi jură, mâine strică.

Cu nevasta fiecare
începu a se vorbi,
Să nu vie cu mâncare
Pînă seara va murgi.
Dar Manole-a ei venire
O lăsă la norocire.

Meşterii se mai adună
Până-n ziuă, la zidit;
Ş-ucenicii împreună
Toţi cu toţii au venit!
Însă tuturor l-e frică
A zidi, căci iar se strică.

Soarele către amiază
Începu a-nainta,
Şi Manole-atunci s-aşază
De unelte a-şi căta:
- „Fraţi, începem a zidi,
Căci suntem în miazăzi.

Puneţi mâna pe mistrie,
Calfe, ucenici idem,
Căci se vede o soţie
Nu şti-a cui din câți suntem.”
Calea toţi o aţintară,
Dar pe loc s-astâmpărară.

Căci e Uţa, credincioasă
Meşterului cel cinstit,
Ce soţia-i cea frumoasă
La frăţie a jertfit.
De când ea se măritase
Un an numai apucase.

O luă de mână-ndată
Şi pe zid o întreptă;
Cum să stea apoi i-arată
Ş-a zidi se apucă.
Fie dragoste sau frică,
Ea cuvântul nu i-l strică.

Ceilalţi meşteri în mirare,
Toţi cu groază îl privesc,
Şi stau toţi în depărtare,
Căci aproape nu-ndrăznesc,
Când el dulce îi vorbeşte
Şi cu grabă o zideşte.

- „Astă glumă nu e bună,
Manole, iubitul meu;
Te gândește că sunt mumă
Şi că cresc pe fiul tău.”
Dar Manole tot glumeşte
Şi cât poate se grăbeşte.
Pîn’ la piept el o zidise,
Şi ea dulce îi cânta,
Zidul tare o strivise,
Şi ea-n lacrămi înota.
Dar acum se isprăveşte,
Zidul mai o covârșește.

Asta fuse lecuirea
Zidul d-a putea ţinea;
Şi d-atuncea mănăstirea
Încetă d-a mai cădea.
Vânt, cutremur n-o sminteşte,
Uţa-n zid o sprijineşte.

Neagul-Vodă cheltuise
Toat-averea, să credeţi,
Şi-ncă nu se isprăvise
Mănăstirea ce vedeţi.
Se boceşte ca muiere
Şi Manole îi tot cere.

Doamna Despa atunci scoate
Din urechi ai săi cercei;
- „Na, Manole, de se poate,
Prinde tu ce ştii pă ei,
Numai vezi de aureşte
Mănăstirea ş-isprăveşte.”

Când Manole de pe cruce
Darul merse dă-şi luă,
Dan şi Iaşu-ncet se duce,
Scara-n mii că sfărâmă.
Pizma tot la rele naşte
Şi pe fraţi îi vrăjmășeşte.

Meşterul în turburare
Aripi îndată-şi lucră,
S-avântă cu o zburare
Ş-uite colo mi-ţi pică.
Stana lui cea mărmurită
Ne dă apă lămurită.

1847

Ţiganul vândut - Cezar Bolliac

I.
„Vai! Ieri aveam soţie, aveam şi tată, mumă,
Aveam un copilaş!
Viaţa-mi părea lesne, robia-mi părea glumă
Privind al meu sălaş!

Când trişti veneam, pe noapte din munca cea în silă
În care ne-osândeam,
Şi dam o roată vetrii, - oh! ne priveam cu milă,
Dar tot ne mângâiam;

Măcar că de la muncă veneam obosiţi foarte
De foame şi bătăi;
Măcar c-adesea-oară rugam a noastră moarte
Ca să scăpăm de răi.

Când este-ntre-ai săi omul îşi află mângâierea
D-ar fi oricât mâhnit!
Dar când străin e omul, atunci e grea durerea
Şi focul îndoit!...

II.
O! Oameni fără lege! Stăpâni fără-ndurare
Cu inimă de fier!
Când smulgeţi unei mume un singur fiu ce are,
Gândiți atunci la cer?

Gândiți oari la durerea ce cearc-acea săracă?
L-acele reci sudori
În care desperarea şi lacrima îi seacă,
L-acele cruzi fiori

Ce se deştept într-însa când îşi aduce-aminte
Că nu mai are fiu,
Că nu o să-l mai vadă! Îi piere dinainte!
Îl dă-n mormânt de viu?

O! Când ne daţi botezul ziceţi că suntem rude;
Ziceţi că suntem fraţi!...
De Domnul nu vă temeţi? Nu ştiţi că el v-aude?
Gândiți că-l înşelaţi?

Când vă jucaţi cu oameni întocmai ca cu vite, -
Şi ce zic! Mult mai reu!...
Căci voi cătaţi de vite; sunt mult mai îngrijite;
Iar noi, munciţi mereu!...

Un cal în grajdul vostru ce îngrijire n-are?
P-un cal câți robi n-aţi da!
Ţiganul rob, sărmanul, ar fi el oare-n stare
C-un cal a măsura?

III.
M-or fi plângând părinţii!... de mumă-mea mi-e teamă
C-o fi murit jelind!
Când îi întreabă fiu-meu: - „Unde e tata, mamă?”
Of! Cum l-or fi minţind!

Când să-l mai văd o dată, parcă mi-ar fi mai bine,
Parc-aş putea să mor!...
Nevasta mea, săraca! O fi plângând de mine,
O fi murind de dor!

Acela ce ne vinde nu vinde şi gândirea;
Măcar că s-a tocmit
Pe sufletele noastre; măcar că omenirea
Nimic a socotit!

Şi-a râs el d-astea toate! Și-a râs el de durere
Pentru puţin venit!...
Să-i fi luat lui fiii, părinţii şi muiere -
Oari cum ar fi trăit?

O! Cât ar fi mai bine să fim ca dobitoace,
Să nu simţim deloc
A noastră chinuire! Să nu ştim ce ne face
Pe când în cărţi ne joc!

IV.
Ce-o fi luat pe mine?... A fi-n mai bună stare!
Of! Ranele mă dor
Şi lanţul rău mă strânge! M-au strâns, cumpliţii, tare...
Cum aş voi să mor!...

Vedea-va faţa-ţi, Doamne, stăpânul ce mă vinde?
Copiii i-or trăi?
Pe neamul său păcatul oari nu se va întinde
Când el nu va mai fi?

Oare-mi păstrezi acolo ceea ce-aci-mi lipseşte?
Voi fi eu răsplătit
De muncile şi chinuri, la care m-osândește
Acest nelegiuit?

Bagi tu de seamă, Doamne, la astă omenire,
Cum merge treaba-aci?
Ştiai ce am a trage când îmi dedeşi simţire,
Şi ce fel voi trăi?

Când îmi dedeşi viaţă, când îmi dedeşi soţie,
Când tată m-ai făcut,
Ştiai ce-mi scrie soarta? „Născut că-s în robie,
Şi c-o să fiu vîndut?”

V.
Aşa vorbea-ntr-o noapte, flămând, închis în casă,
Ţiganul cumpărat.
Privea gemând la lună; dar nu putea să iasă,
Căci strâns era legat.

A doua zi, stăpânul mai că se întristase
Aflând c-a păgubit
Patrusprezece galbeni; - atâta costase
Ţiganul ce-a murit.

(Poezie publicată în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1843, nr. 15)

Te-am văzut cu ochii plânși - Radu D. Rosetti

Te-am văzut plângând aseară
și-am voit să știu și eu
chinul care te doboară
și de ce tot plângi mereu?

Dacă plânsu-i pentru mine
să te-ador ca pe un Zeu,
dacă este pentru altul
să mă faci să plâng și eu.

Ironie - Radu D. Rosetti

Oh primavera! Giuventu dell’anno
oh gioventu! Primavera della vita!

Poeții, mai întotdeauna,
în cărțile de poezii,
regretă timpul, fără grije,
al veselei copilării.

Și cărțile acelea triste
când sunt vândute-n librării,
profanii le citesc cu milă
și le numesc copilării!

Copilărie - Radu D. Rosetti

M-am întrebat de multe ori
cum de n-am scris o poezie,
în care să regret și eu
senina mea copilărie.

În părul meu, odată blond,
e o șuviță argintie,
ce pare că-mi răspunde trist:
- Tu n-ai avut copilărie!

Simpozion - Radu Stanca

Tocmai în zori se sfârşi acel chef.
Nu mai aveam nici un picur în cupe.
Era plină doar amfora grea de sidef,
dar nici unul din noi nu ştia s-o destupe.

Şi veni-n zbor paharnicul morţii din cer
și-o deschise c-un gest funerar, dintr-o dată.
Vinul negru din ea curse-n cupe sever
și băurăm şi amfora-aceea mai toată.

Istoviţi, prăbuşiţi pe înaltele trepte,
n-am mai fost dup-aceea în stare să bem.
Dar paharnicul morţii, deprins să aştepte,
aștepta sus, pe-un soclu, tăcut şi solemn.

În grădină păleau cupidonii de piatră
și ghirlandele verzi de pe grinzi lunecau.
Băutura pesemne era fermecată
căci în juru-ne toţi, rând pe rând, adormeau.

Şi-adormirăm şi noi pân-la urmă de vinul
pe care în zori îndrăznisem să-l bem.
Doar paharnicul morţii, el singur, seninul,
stă treaz, sus pe soclu, tăcut şi solemn.

Ioana Maria, nopțile acelea - Geo Bogza

Ioana Maria, nopțile acelea
au să rămână în memoria statuilor
de pe marile bulevarde.

Ele m-au văzut cum mergeam alături de tine
și cum mă întorceam singur și trist
strivind între dinți toată amărăciunea lumii.

Ioana Maria, și nopțile acelea
am simțit din nou
gustul sublim al dinamitei.

Au fost nopți
când am vrut să sară în aer tot orașul
toți oamenii care dormeau.

Erau nopți
când rămâneam treaz până la ziuă
singur și încruntat
gândindu-mă la tine
și aveam din nou șaptesprezece ani
pentru frumusețea ta, Ioana Maria.

Era o seară umedă de februarie - Geo Bogza

Ioana Maria, era o seară umedă de Februarie
când ți-am spus: vreau să merg cu tine pe străzi
și vreau să-ți dau o floare.

Așa a început,
orașul în seara aceia era o corabie
care se pregătea să plece departe
și tu mergeai pe străzi alături de mine
pentru prima oară.

Orașul, în seara aceia, era plin de întuneric
oamenii treceau grăbiți în toate părțile
se pregătea în lume o mare călătorie
și noi aveam să fim luați și duși departe
fără să știm.

Tu mergeai alaturi de mine
în întuneric
și mi se părea ca te aud cântând
o melodie
încet de tot
mai mult pentru gândurile tale
din seara
când mergeam pentru prima oară alături de tine.

Era într-o seară de Februarie
un fantastic început de poveste,
Ioana Maria,
și floarea pe care o țineai în mână
era roșie.

Natură moartă cu gardenii - Corneliu Vadim Tudor

Zorii de cenușă, prundul unei lacrimi
umbra odăii, precista cu crini
noaptea de iubire cade-n agonie
fară ea, femeie, devenim străini
peștera ferestrei luminează straniu
tremură-n leșie părul tău bogat
soarele își pune purpura de zdrențe
rege fără țară, imoral prelat.

Parc-ar fi de ceară mâna ta frumoasă
pâlpâind la focul unui mic rubin
țipă trist cocoșii, înălbind mesteceni
zgomotoși zidarii dimineții vin
eu rămân de pază, tu te pierzi în lume
jur că fără tine parcă-s mai sărac
ne-am iubit eroic, dar puteam mai bine
să nu ne cunoaștem vreme de un veac.

Și cu toate astea, cerul gurii mele
fulgerat de patimi și de fragi era
mirosea a smirnă încleștarea noastră
a tutun, gardenii și apus de stea
trefle în ogive, ramuri cervidee
ne pirogravase Luna pe pereți
te-ai pornit cu plugul trupului tău tânăr
fluviul vieții mele iarăși să-l dezgheți.

Ziua își desface scoică după scoică
nu au nici o perlă, nu au nici un rost
înecarăm trupul nopții în oglindă
fără lumânare, fără vin de post
lămpi violacee arde liliacul
le desfaci cu mâna, pleci în drumul tău
rob al insomniei, sunt atât de singur
dacă mor acuma, n-o să-mi pară rău...