„E raiul pământesc
în inimile care neîncetat iubesc."
(L'Abbe Lamennais)
De ne-ar fi fost deschisă a soartei noastre carte,
mi-aş fi văzut într-însa prescrisă a mea parte;
dorințele-mi atuncea aş fi ştiut supune,
ș-a amăgirii mele grozav-amărăciune
de loc n-aş fi cercat. Amor şi amicie, ferice-nchipuit,-
străin în lumea noastră.-eu n-aş fi mai gonit,
nici n-aş fi aşteptat!
De ce sfarmi atâta, fiinţă trecătoare?
De ce goneşti nălucuri, himere pieritoare?
Dorinţe neatinse, speranţe ne-mplinite,
Din crepuscul în noapte, visări necontenite?
Această-ţi este viaţa de care te mândreşti!...
am blestemat cu lacrimi, şi în a mea mâhnire
un glas străin mă-ntreabă: "De ce mă tot huleşti?
Nu simţi tu fericirea? În tine n-ai iubire?
Iubeşte! Asta-i viaţa ce-o ziceţi voi cerească;
amorul şi speranţa e viaţa îngerească;
iubiți şi sunteţi angeli-e raiul pământesc
în inimile care neîncetat iubesc!"
D-atunci eu simţ căldura în sânu-mi palpitând,
speranța văz d-atuncea neîncetat râzând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează