Natură moartă cu gardenii - Corneliu Vadim Tudor

Zorii de cenușă, prundul unei lacrimi
umbra odăii, precista cu crini
noaptea de iubire cade-n agonie
fară ea, femeie, devenim străini
peștera ferestrei luminează straniu
tremură-n leșie părul tău bogat
soarele își pune purpura de zdrențe
rege fără țară, imoral prelat.

Parc-ar fi de ceară mâna ta frumoasă
pâlpâind la focul unui mic rubin
țipă trist cocoșii, înălbind mesteceni
zgomotoși zidarii dimineții vin
eu rămân de pază, tu te pierzi în lume
jur că fără tine parcă-s mai sărac
ne-am iubit eroic, dar puteam mai bine
să nu ne cunoaștem vreme de un veac.

Și cu toate astea, cerul gurii mele
fulgerat de patimi și de fragi era
mirosea a smirnă încleștarea noastră
a tutun, gardenii și apus de stea
trefle în ogive, ramuri cervidee
ne pirogravase Luna pe pereți
te-ai pornit cu plugul trupului tău tânăr
fluviul vieții mele iarăși să-l dezgheți.

Ziua își desface scoică după scoică
nu au nici o perlă, nu au nici un rost
înecarăm trupul nopții în oglindă
fără lumânare, fără vin de post
lămpi violacee arde liliacul
le desfaci cu mâna, pleci în drumul tău
rob al insomniei, sunt atât de singur
dacă mor acuma, n-o să-mi pară rău...