Tocmai în zori se sfârşi acel chef.
Nu mai aveam nici un picur în cupe.
Era plină doar amfora grea de sidef,
dar nici unul din noi nu ştia s-o destupe.
Şi veni-n zbor paharnicul morţii din cer
și-o deschise c-un gest funerar, dintr-o dată.
Vinul negru din ea curse-n cupe sever
și băurăm şi amfora-aceea mai toată.
Istoviţi, prăbuşiţi pe înaltele trepte,
n-am mai fost dup-aceea în stare să bem.
Dar paharnicul morţii, deprins să aştepte,
aștepta sus, pe-un soclu, tăcut şi solemn.
În grădină păleau cupidonii de piatră
și ghirlandele verzi de pe grinzi lunecau.
Băutura pesemne era fermecată
căci în juru-ne toţi, rând pe rând, adormeau.
Şi-adormirăm şi noi pân-la urmă de vinul
pe care în zori îndrăznisem să-l bem.
Doar paharnicul morţii, el singur, seninul,
stă treaz, sus pe soclu, tăcut şi solemn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează