Elegie II. Dragele mele umbre - Ion Heliade Rădulescu

Vederea voastră mă-nsuflețește,
umbre mult scumpe ce mă cătați,
și al meu suflet se liniștește
când înainte-i vă arătați.

Cât e de dulce a voastr-ivire
la cel ce-așteaptă în amăgire
l-al nădejdii viclean zâmbit!
Faceți adesea să se strecoare
a voastre chipuri și mă-nfășoare
cu vălul nopții cel liniștit.

Mi-ați dat ființa și-ntreaga fire,
părinți, ce-n miezul zilei-ați apus;
d-atâtea chinuri, lungă mâhnire,
al meu trist suflet jăli supus.
Voi ușurați-l, umbre-ndrăgite,
voi din lăcașuri nelocuite
pe fericire o îndemnați;
p-astă streină faceți să vie

necunoscută mult mai mult mie;
vă rog d-acolo o îndreptați.

Lina ta mână mă ușurează,
tânără maică, și-nsuflețesc,
sărutu-ți mă înviază
și din odihnă-ți mă-mpărtășesc.
Asupră-mi ochii tăi ațintează,
plini de iubire nu lăcrimează;
peste durere tu ai sărit!
Blând ei revarsă rază cerească;
Ah! P-a mea inimă ei citească,
focul ei vază cel înmulțit.

Zâmbire plină de mângăiere,
cât e de dulce când te ivești!
A fi de tine cu-apropiere
este viața ce dăruiești...
Ah! auritu-ți păr fâlfâiește,
m-atinge, unda-i mă răcorește,
cade p-obrajii-mi cei înfocați;
și a mea ploaie de lăcrimare
pe el se varsă cu-mbelșugare...
Ah! Cine-mi șterge ochii-nmuiați?...

Al meu părinte, ah, ce ivire!
Să vă văz iarăși eu însoțiți!
A voastre pasuri prin ce simțire
nu se desparte? Ah! Voi iubiți?

Și fericire oare se poate
fără iubire, ce nalță toate
câte de dânsa se-nvrednicesc?
Dumnezeu oare ce este-n sine?
Dragoste, pace, marele bine.
Și-n cine oare drepții trăiesc?

Trista ta buză vreo zâmbire
sau bucurie n-a cunoscut
în câtă vreme în despărțire
asprimea soartei crud v-a ținut
veselă-ți fața acum zâmbește,
dragostea, pacea o-nsuflețește:
Vălul mâhnirii l-ai sfâșiat!
O jumătate lipsea din tine
și-ntreg că nu ești simțeai în sine.
Străin, dar iată, te-ai împăcat!

În acea lungă întristăciune,
în acea vreme de tânguit,
peste durere, amărăciune
nu cumva, oare, ți-am grămădit?!...
A!!! O-ngrijire cu voi urmează!
Unire, pace vă îndreptează,
Înger d-aproape străjuitor!
Ochiul de tată nu s-amăgește.
Ah! Al meu sânge vă însoțește!
Virgil! Tu, scumpe fiu ș-al meu dor!

Te-aruncă-n brațe-mi, strâns te lipește
și luminează-mi sânul cel stins!
Dă-mi sărutare ce bălsămește
inima-mi arsă ce mi-ai aprins.
A mele pasuri ne-ncredințate,
de sarcin'anilor greuiate,
de al tău reazem tu le-ai lipsit:
părinții-mi dară povățuiește,
du-i la lumina ce nu sfințește,
fii lor tovarăș nedezlipit.

Umbre mult drage!... ah, puțin stați!
Veniți adesea, mă cercetați:
ceasul îmi este necunoscut;
pe lângă mine des vă aflați,
când m-oi desface de acest lut
în brațul vostru să mă luați.