Ascult pământul, arborii, pietrele,
drumul arcuit în tăcereprintre avântul izvoarelor,
sub ţărmii fără paşi ai stelelor.
Ascult vântul, greierii, singurătatea
până-n de rouă porţile aurorii,
o umbră noaptea, ziua o fantomă
fără de-nţeles lunecând şi de urmă.
Da faţă veşnic între loc şi oră,
martor - al cui? între ceilalţi şi nimeni,
ce nume port eu dincolo de mine,
ce frunte ridic în ochii lumii?
Sunetul, raza, zbuciumul şi visul
sporesc vedenia de mine însumi
în privirea de apă a trecutului
cu treptele pe fund ale mormintelor.
Îmi trec pe chip degetele ca pe o mască,
întreb soarta ca orbii vidul,
greu tac pierderile şi amintirile, -
la creştetul lor fumegă cuvintele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează